Cum să spui NU fără să te simți vinovată

Prima săptămână după sărbători am spus NU la trei lucruri care, în orice alt context, ar fi părut rezonabile. Mai exact o ieșire cu niște prieteni care insistau că " e demult de când nu ne-am văzut", un proiect de lucru care "trebuia să îi fac un plan, o strategie", și sala de sport, căci după o pauză de două săptămâni, gândurile mele îmi tot spuneau că "trebuia să îmi fac apariția". Pentru toate, am simțit o ușoră senzație de vinovăție difuză, convingerea că sunt egoistă, pe alocuri leneșă și că nu fac nici un efort pe începutul de an. 

Ce nu spuneam însă cu voce tare era că aveam nevoie de liniște. De încă o săptămână acasă, în pijama, fără să mai fiu "ON" pentru nimeni. Să nu mai performez social, să nu mai am o agendă sau să mă uit la ceas. Vacanța de sărbători fusese desigur tot ce e o vacanță, cu excepția odihnei, căci fusesem mama care are grijă de cadouri, curățenia în casă, gazdă, un pic bucătăreasă, dar și musafir. 

Noroc cu exercițiile de NU din ultimele luni și totul a fost mai puțin dramatic. 

Am citit recent un articol al unui profesor de la Harvard în care explica despre fericire și bunăstare. Mai exact vorbea despre conceptul de "emotional bandwidth", adică lățimea de bandă emoțională pe care o avem disponibilă pentru interacțiuni și decizii. După perioade intense de socializare forțată și obligații emoționale, precum sărbătorile, această lățime de bandă se reduce dramatic. Nu e lipsă de voință sau disciplină, e literalmente epuizare a resursei cognitive și emoționale. Când spunem DA din vinovăție în aceste momente, nu facem doar o alegere socială neinspirată, ci cădem într-un pattern de auto-neglijare care se acumulează în timp și duce la burnout.

Cercetările în psihologia decizională arată că femeile, în special după 35, 40 de ani, experimentează ceea ce specialiștii numesc "the burden of emotional labor", povara muncii emoționale. Nu e vorba doar despre gestionarea propriilor emoții, ci despre managementul constant al emoțiilor celorlalți: să anticipăm nevoile, să mediem conflicte, să menținem armonia casei.

Brené Brown, cercetătoare în vulnerabilitate și autor al mai multor bestselleruri (vă recomand cărțile de mai jos), subliniază în lucrările sale că femeile au fost învățate să pună nevoile altora înaintea propriilor nevoi, iar refuzul direct este perceput nu doar ca un act de egoism, ci ca o incălcare a normelor sociale și morale. O depășire a limitelor stabilite, de societate, evident. Spunem NU și ne simțim instant vinovate pentru că încălcăm un contract social nescris: să fim disponibile, flexibile, deschise. Mereu.

Am realizat că NU este singura mea formă de odihnire reală. Nu o odihnire superficială, ci o recalibrare necesară. Iar rezistența pe care o simt când vreau să spun NU nu e un semn că fac ceva greșit, e dovada cât de adânc înrădăcinat este acest pattern. Vă recomand cartea "The Power of No" de James Altucher, în care autorul explică atât de argumentat cum refuzul strategic poate fi instrumentul tău cel mai puternic de transformare personală. Fiecare DA spus din obligație, frică sau presiune socială este, de fapt, un NU spus propriei tale vieți, sănătății și fericirii. Cartea nu e despre a deveni o persoană negativă sau închisă, ci despre a spune NU lucrurilor care te drenează energetic, precum relațiile toxice, oportunități care nu se aliniază cu valorile tale, așteptări nerealiste, social media, comparații constante.

Și totuși, de ce e atât de greu să spui NU, mai ales după sărbători? Pentru că toată lumea e pe moda de "fresh start", "new year energy", "hai să facem lucruri". Dacă tu spui NU, pari că nu ești în sincron, că îți lipsește motivația și vrei să strici jocul. Iar tu ai fost deja atât de "deschisă" la vizite, la mese, la conversații nesfârșite, încât refuzul se simte brusc ca o retragere antisocială. Dar ceea ce nimeni nu spune e că ianuarie nu trebuie să fie luna productivității maxime și a rezoluțiilor îndeplinite. Ianuarie poate fi luna în care îți revii, în care spui NU la tot ce nu e esențial ca să te încarci pentru restul anului.

Personal experimentez cu formulări diferite, inspirate din tehnicile de comunicare asertivă recomandate de specialiști. În loc de "nu pot, pentru că..." urmată de justificări de trei paragrafe în care îmi disec programul și îmi cer scuze preventiv, am învățat să spun: "Încă îmi revin după sărbători, îți confirm săptămâna viitoare" sau "Acum nu am disponibilitate, dar îți spun dacă se schimbă ceva". Cel mai greu, dar cel mai eliberator: "Am nevoie de timp pentru mine în perioada asta", fără să explic ce fac în timpul ăla. Și cel mai probabil nu fac nimic productiv și e perfect ok. La terapie am învățat despre conceptul de "white space", spațiul alb din agendă care nu e umplut cu activități, ci lăsat liber pentru refacere spontană. Abia acum îl pun în practică. E la fel de esențial ca somnul pentru funcționarea cognitivă și echilibrul emoțional.

Ceea ce am observat în procesul ăsta e că oamenii care respectă cu adevărat ceea ce spui, acceptă refuzul și trec mai departe fără dramă. Cei care insistă, manipulează emoțional sau se supără vădit, ei sunt problema, nu eu. După o perioadă de NU-uri practicate constant relațiile mele au devenit mai autentice, mai puțin tranzacționale. 

Și DA, primele NU-uri se simt groaznic. Te simți egoistă, îți vine să dai înapoi, să te justifici până când celălalt "înțelege". Dar acest disconfort nu e un semn că faci ceva greșit, e dovada că antrenezi un mușchi atrofiat. E ca și cum ai începe să alergi după ani de inactivitate și doare, te simți stângaci, vrei să renunți. Dar persistența creează reziliență și după zeci de NU-uri, senzația de vinovăție nu mai e paralizantă. 

NU-ul nu e egoism. E protecție. E recunoașterea că energia ta e finită și merită investită conștient, nu distribuită din vinovăție până când nu mai rămâne nimic pentru tine.