Alina Vîlcu despre arhitectură, București și case reconstruite

Alina Vîlcu crede că Bucureștiul seamănă mai mult cu Istanbulul decât cu Micul Paris. Nu o spune ca pe o glumă, o spune ca arhitect care se uită zilnic la blocuri, case și termopane și care încearcă să înțeleagă de ce oamenii fug de simplitate.

Am stat de vorbă în 2017, când Alina avea un birou de arhitectură și design cu echipa ei și filma, trei zile pe săptămână, pentru o emisiune în care o echipă demolează și reconstruiește casele unor familii aflate la limită. A venit pe fugă, între filmări, și s-a liniștit abia după primele minute.

Am vorbit despre cum a ajuns la arhitectură aproape din întâmplare, despre ce face orașul urât, despre kitsch, telefoane și despre ce ți-e dat să vezi când intri în casa unor oameni care nu mai au aproape nimic.

O meserie aleasă după tubul cu desene al colegilor

Alina a făcut un liceu de informatică plin de olimpici și presiune, și spune că toată copilăria abia a așteptat să treacă școala. Cea mai mare năzbâtie a ei era să chiulească uneori cu colegii. Prin clasa a zecea, o parte dintre colegi se pregăteau pentru arhitectură, mergeau la meditații la desen și umblau cu tubul în spinare. I s-a părut că acolo vrea să fie, fără să știe ce urmează.

După facultate, meseria i s-a părut prăfuită, așa că s-a angajat în publicitate, unde a lucrat cinci ani cu o echipă pe care și-o amintește cu drag. Apoi s-a întors la arhitectură. Crede că e o meserie de vocație, în care nu intri pentru bani, și că în design multe lucruri nu țin de talent, cum crede lumea, ci de experiență.

De ce Bucureștiul pare un bazar

Când am întrebat-o care e clădirea ei preferată din București, i-a fost greu să separe valoarea arhitecturală de cea istorică și emoțională. A pomenit biserica Stavropoleos și alte biserici ascunse printre blocuri, iar dintre zone, Dorobanțiul și străzile din jurul Gării de Nord și Buzești, cu case superbe lăsate în paragină.

Bucureștiul este un oraș vizual opresiv în care se suprapun mult prea multe lucruri

Problema, spune ea, nu e amestecul de vechi și nou, pentru că noul poate pune în valoare vechiul. Problema e construcția de proastă calitate de după anii 90, făcută ca să iasă cât mai mulți metri pătrați, în dauna spațiilor verzi și a locurilor de parcare. Trecând prin Drumul Taberei sau Tineretului, vede blocuri comuniste construite cu mai mult respect pentru spațiul verde decât multe clădiri noi. Și se întreabă de ce atâtea case din zone centrale combină maroniul cu ocrul, termopanul și o fereastră triunghiulară.

Despre kitsch are o definiție simplă: lucrurile devin kitsch când sunt rupte de context. O casă rustică din bușteni e frumoasă la munte, nu în mijlocul Bucureștiului. Dar poate deveni un stil dacă e asumat cu ironie, cum porți cu atitudine un tricou cu un imprimeu kitsch ca să-i înveselești pe ceilalți.

Acasă, totul jos și cât mai simplu

Alina locuiește la casă, dar mărturisește că și-ar dori să stea la bloc, pentru că o casă cu grădină e greu de întreținut și preferă spațiile orizontale, fără scări. Nu are niciun dulap suspendat, pentru că o înghesuie, iar pe pereți are doar fotografii. Nu crede că un designer trebuie să aibă un stil al lui, ci că lucrează pentru cel care va locui acolo.

un spațiu nu e ceva static e ceva care se schimbă în permanență

Recunoaște că e pasionată de modă și că poate căuta compulsiv, online, o pereche de sandale, iar când o găsește are senzația că a făcut afacerea vieții. Are mai mulți pantofi decât genți, pentru că la genți trebuie să muți cheile dintr-una în alta. Și-a dat seama la un moment dat că era dependentă de telefon, că prima mișcare dimineața era Facebook și Instagram, și a încercat să-și facă o rutină cu meditație, yoga și momente de liniște. Dacă ar putea, ar medita în fiecare zi.

Ce rămâne după o casă dărâmată

La emisiune, multe dintre familii sunt la limita supraviețuirii, cu probleme de sănătate sau de bani. Alina spune că de multe ori vine acasă și îi e greu să adoarmă și că pleacă de fiecare dată cu un fel de rușine, pentru că are atât de multe și nu se bucură de ele. Părinții știu la ce se înscriu, dar copiii izbucnesc deseori în plâns când intră buldozerul. A rămas cu o familie din Fieni căreia îi arsese casa, o casă adusă din Bucovina și montată cu mâinile lor, și care își creștea copiii acasă, cu homeschooling.

Pentru ea, succesul nu se măsoară în bani. Câștigă cât să plătească salariile echipei și să facă ce îi place, iar majoritatea clienților au devenit prieteni și o recomandă mai departe. Iar o femeie, spune ea, n-ar trebui să spună niciodată că nu poate trece peste un moment greu. Totul trece.

Pe winwin.fit am adus topul Soft Ballet Wrap de la Sisterly Tribe și colanții Softsculpt din aceeași colecție, pentru cine își face loc în zi pentru yoga sau mișcare.

Tu ce clădire din orașul tău ai salva prima? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.