Andreea Macri despre fotografia de backstage la Fashion Week

Pe la 4-5 ani, Andreea Macri stătea cu bunica ei în bucătărie și developa fotografii. În familia ei fotografiază toată lumea, bunica, tatăl, mama, fratele, așa că aparatul n-a fost niciodată ceva străin. Doar că drumul până la meseria de fotograf a trecut printr-un bar, printr-o facultate de scenografie și prin redacții de reviste.

Când am stat de vorbă, în aprilie 2016, Andreea abia se întorsese de la Milano și Paris, unde fotografiase 40 de prezentări într-un sezon. Lucra ca fotograf de reportaj pentru Style.com, Industrie, Elle Collections UK și alte reviste din străinătate.

Am vrut să aflu cum ajungi acolo din România și cum arată, de fapt, o zi de Fashion Week văzută din backstage. Răspunsul ei e departe de imaginea glamuroasă pe care o vedem de obicei.

De la bar la scenografie și reviste

Andreea a fost barman, apoi șefa barmanilor într-un club cunoscut. Ieșea mult în oraș, iar fratele ei i-a spus în glumă că, dacă tot petrece atâta timp la bar, ar putea să treacă pe partea cealaltă. Așa a făcut. Spune că barul a format-o, pentru că e despre atmosferă, despre cum faci un om să se simtă bine și despre cum observi caracterele din jur. La momentul interviului, i-ar fi plăcut să aibă la un moment dat un pub al ei, un loc unde oamenii să vorbească relaxat despre orice.

A urmat scenografia, mai mult pentru o profesoară de educație vizuală decât pentru meserie, și primele reclame lucrate ca stilist alături de fotografi. Apoi revistele: The One, de la începuturi, unde a rămas cam șapte-opt ani, și Glamour. Pe Vicki Nicola, care pornise atunci The One, am avut-o și eu invitată, aici. Pentru Andreea, toate etapele astea țin de același lucru: lucrul cu oamenii. O fotografie reușită e ca un cocktail, trebuie să te înțelegi cu omul, să știi ce-i place și să vă respectați reciproc.

Mi-a spus și ceva ce cred că recunosc mulți dintre noi. Când era tânără, credea că dacă un lucru nu o costă efort, nu e pe bune, pentru că așa am fost obișnuiți, să ne doară. Fotografia nu o costa niciun efort.

Mailuri fără răspuns și un singur da

Fotografia a fost acolo tot timpul. Prin 2007-2008 făcea poze la Fashion Week doar de plăcere, nu era trimisă ca fotograf. Voia să lucreze cu reviste din străinătate tocmai ca să vadă unde se situează, pentru că în România, spune ea, e greu să-ți dai seama ce valoare ai și ce trebuie să faci mai bine. A trimis multe mailuri și n-a primit răspuns. Nu s-a descurajat: poate oamenii nu aveau timp, poate nu era momentul potrivit.

Până când a venit un răspuns în care i se cereau serviciile. Și-a construit portofoliul cu răbdare, sezon după sezon, iar după colaborarea cu Style.com au început să o caute și alte reviste. Despre ce înseamnă să fotografiezi pentru publicații internaționale am vorbit și cu Alexandru Zainea, aici.

Cinci minute de first look

O zi de Fashion Week, pentru un fotograf de backstage, înseamnă de la șapte dimineața la zece seara: metrou, uși care se deschid și se închid, o prezentare după alta, totul cu o viteză pe care n-a întâlnit-o în niciun alt domeniu. Momentul ei preferat se cheamă first look. Modelele sunt gata, machiate, coafate și îmbrăcate impecabil, iar fotografii au maximum cinci minute până ies spre podium. Trebuie să te strecori și să prinzi cadrul. O dată a pierdut fotografii bune pentru că a fost timidă și a crezut că în modă lucrurile sunt mai delicate. De fapt, spune ea, e ca la război, doar că un război ordonat, cu mult respect pentru momentul designerului cu modelele lui.

Ce caută într-o fotografie? Nimic anume. Vrea ca oamenii să uite că e acolo și să fie relaxați, iar dacă imaginea are umor, cu atât mai bine. Pe site scria că e pasionată de sentimentele din spatele glamurului, așa că am întrebat-o ce e acolo.

Glamurul oricum este o platoșă pe care ne-o punem. În spatele glamurului sunt niște sentimente.

Print sau online, ca între mama și tata

Întrebarea dacă printul e mai frumos decât online-ul o amuză teribil, e ca și cum ai întreba pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata. Pentru ea sunt doi frați care ar trebui să meargă de mână. O revistă tipărită o citește cap-coadă într-o jumătate de oră furată într-o lună, printre job și copil, iar online trebuie să fie relevant ca să revină. Nu-i place nici obsesia pentru „câți”: contează și cine.

Despre succes, spune că nu s-a gândit niciodată la ce face ca la un succes. Se consideră norocoasă, dar a muncit mult și a fost constantă. Iar moda, oricât te-ar absorbi, rămâne un joc.

Când te iei în serios și crezi că e mai mult decât ceea ce este, e periculos.

Pe winwin.fit am adus Hanoracul Sport WIN, o piesă simplă, de purtat zi de zi și pe drum, și șapca WIN.

Tu ce faci fără efort și ai crezut mult timp că nu contează tocmai de aceea? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.