Marius Bărăgan despre fotografie, retuș și obsesia perfecțiunii

Marius Bărăgan a avut odată un coș pe față, chiar înainte de un portret pentru un interviu. I-a cerut asistentei care se ocupa de prelucrare să nu umble la nimic altceva: să lase ridurile, pistruii, porii. Doar coșul să-l scoată. Seara, în liftul de acasă, s-a uitat în oglindă și, o clipă, a avut senzația că nu-l mai are.

Povestea asta spune foarte bine despre ce am vorbit în interviul din primăvara lui 2018. Marius e unul dintre fotografii de modă cu care au lucrat, ani la rând, revistele mari și vedetele de la noi. Fotografiază profesionist din 1998, iar la începutul anilor 2000, spune el, aproape nu existai ca vedetă dacă nu te pozase el. Am trecut și eu prin studioul lui și știu cât contează pentru el ca omul din fața camerei să se relaxeze.

M-a interesat partea pe care o vedem mai rar: ce face retușul cu felul în care ne privim.

Cum am trecut de la natural la un natural artificial

Marius spune că, în timp, pretențiile au crescut. Altădată preda fotografia brută și agenția se ocupa de rest. Acum prelucrarea se face la el în studio, iar clientul vrea mereu mai schimbat, mai perfect. A existat o perioadă în care unele branduri de produse de păr aveau regula că nu ai voie să intervii mai mult de cinci procente pe păr. Au renunțat la ea.

Recunoaște cinstit că s-a schimbat și el. A început să-l deranjeze o cută de pe gât, deși orice corp, oricât de antrenat, face cute când se apleacă, și le vezi în toată pictura renascentistă. Nu caută un vinovat. Clienții i-au modificat ochiul, el a expus imaginile retușate, iar publicul și-a format un nou standard.

digitalul ne-a ajutat foarte mult să facem această trecere de la naturalul pur la un natural artificial

Pe de altă parte, nu suportă părul supercoafat, cu fiecare fir la locul lui, ca scos din cutie, și îi roagă pe hairstyliști să-l mai deranjeze puțin. O poză bună, pentru el, e una pe care majoritatea oamenilor o acceptă ca atare. Despre aceeași tentație a perfecțiunii, văzută dinspre medicina estetică, am vorbit cu Oltyon Cobani, aici.

Fără portofoliu și fără bani de benzină

Fratele lui avea în casă un mic laborator foto, pe vremea când doar câteva familii își permiteau așa ceva. Marius fotografia și îi dădea lui filmele să le scoată pe hârtie. Fratele îi spunea să le vândă colegilor, dar lui îi era rușine să le ceară bani. La 16 ani a plecat de acasă și a trebuit să se întrețină, așa că a început să ceară. După armată s-a angajat fotograf la Academia de Arte, a trecut prin câțiva ani de tot felul de afaceri și, în 1998, a hotărât să facă doar fotografie.

Primul an aproape n-a lucrat. Nu știa că trebuie să-ți faci un portofoliu și să-l plimbi pe la agenții. Spune că nici azi nu are unul, îi trimite pe oameni pe Instagram. Își amintește perioada în care, când echipa comanda mâncare, el ieșea să fumeze ca să nu recunoască faptul că nu avea bani, și se întreba câtă benzină să pună în mașină. Prefera să-și ia un filtru sau un scăunel pentru model decât să meargă la restaurant. A vrut la început să fotografieze obiecte, pentru că stau cât vrei tu și se plăteau mai bine, până când a asistat la o ședință de modă și și-a dat seama că asta vrea să facă.

De ce a refuzat Los Angelesul

În 2005 a lucrat în Los Angeles, iar cei de acolo l-au rugat trei zile la rând să rămână. Avea deja un copil mic. S-a gândit că ar fi pornit de la zero, departe de copilul pe care nu l-ar fi văzut crescând, când în România era deja foarte căutat. N-a stat mult pe gânduri.

Adică n-am gândit niciodată prin prisma banilor afacerea mea, știi, să fac bani. M-am gândit că fac ce-mi place și sunt fericit.

A citit cândva că în fața morții îți trece toată viața prin fața ochilor și că trebuie să ai cât mai puține regrete. A încercat să trăiască așa. Spune că are vreo două, dar dacă s-ar termina totul mâine, singurul lucru care i-ar lipsi ar fi să-și vadă fetele crescute.

Fotografia pe telefon și visul cu laboratorul

Poți fi fotograf cu un telefon? Marius crede că da, atâta timp cât înțelegi lumina și compoziția. Telefoanele imită tot mai bine blurul obiectivelor scumpe, iar el avea deja clienți care cereau rezoluții mici, doar pentru Facebook și Instagram. Nici nu crede că fotografia e o meserie de bărbați și dă exemplul lui Annie Leibovitz. Ce ne lipsește, spune el, e cultura vizuală: compară panourile publicitare de la noi cu cataloagele și reclamele din Milano și Paris.

La momentul interviului își împlinise visul unui studio exact așa cum și-l dorise. Următorul vis era să se întoarcă la clasic, la developare, și să-i învețe și pe alții. Își amenajase deja un laborator cu patru posturi de lucru, doar că nu apucase să anunțe nimic. Despre fotografia de portret și de modă am vorbit și cu Alexandru Zainea, aici.

Pe winwin.fit am adus Hanoracul Sport WIN, o piesă simplă de purtat zi de zi, și șapca WIN.

Tu cât retuș mai accepți în pozele tale? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.