Elena Lasconi: de la radioul din Hațeg la Câmpulung Muscel

Pe Elena Lasconi o știu de foarte mult timp, iar între noi ne zicem „love”. E vorba ei și toată lumea din jurul ei o știe. Am vrut conversația asta pentru că Elena e unul dintre cei mai vechi oameni de la Pro TV, cu aproape 25 de ani acolo la momentul interviului, autoarea unor reportaje și campanii sociale care chiar au mișcat ceva, și pentru că avea de spus un lucru important: că va candida la Primăria Câmpulung Muscel.

Am vorbit despre începuturile ei la radio, despre știrile de teren grele de la început, despre campania „Femeia ca o pradă” și despre ce înseamnă violența domestică dincolo de vânătăi. Iar la final, despre locul pe care îl iubește și pe care voia să-l schimbe.

Un radio într-o baracă, pe un deal din Hațeg

Elena muncește cu carte de muncă de la 18 ani. Primul contact cu meseria a fost un post de radio din Hațeg, care funcționa într-o baracă de șantier cocoțată pe un deal. Când ploua, pământul era atât de argilos încât își lega pungi de plastic la coate și la genunchi ca să ajungă la serviciu. Învățase singură cum se vorbește la radio, înregistrând vocile de la Radio Contact și exersând apoi acasă. A început ca DJ, a trecut la știri, a făcut naveta la Deva și Petroșani, adesea cu ocazia, la trei dimineața.

La Pro TV a ajuns aproape din întâmplare. Un prieten al tatălui ei i-a spus de un concurs pentru o televiziune „prin cablu”, iar ea și-a imaginat un ecran cu anunțuri de vânzare și muzică de fundal. A găsit o stradă plină de candidați, un reflector, o cameră și un text greșit de citit. Prima ei știre de teren a fost despre un hunedorean care câștigase un proces cu combinatul siderurgic și primise, în loc de bani, o locomotivă.

Minerii, Afganistanul și cutremurul din Turcia

Ca corespondentă, Elena a mers acolo unde alții nu mergeau. A coborât în subteran cu minerii din Valea Jiului, a fost înjurată și și-a prins degetele într-o ușă de metal la o ședință a sindicatelor, dar a mers mai departe. A transmis din Afganistan, unde a stat câteva zile și unde, spune ea, s-a simțit foarte mândră că e româncă văzând cum se descurcau militarii noștri, și de la cutremurul din Turcia, unde a prins zeci de replici.

Nu din inconștiență, ține să precizeze. Acasă avea un copil. Are, spune, foarte mult sânge rece, iar asta nu contrazice sensibilitatea, ci merge mână în mână cu ea. Cel mai mult regretă că în primii ani de București și-a lăsat fiica la părinți, ca să-i poată oferi întâi o casă sigură.

Despre felul în care ajunge la oameni, mi-a spus că nu are trucuri. Nu se duce setată să obțină ceva, se duce dezarmată. Și, când pregătește materiale sensibile, nu caută nimic despre omul cu care urmează să vorbească:

Pentru că nu vreau să mă las influențată de ce scriu alții. Vreau să descoper personajul exact așa cum este el.

„Femeia ca o pradă” și ce înseamnă normalitatea

Campania despre violența domestică mi s-a părut cea mai potrivită pentru Elena. Ca să o facă, a mers prin țară, pe timpul și pe banii ei, la grupuri de terapie, a stat cu femeile acolo și a vorbit doar cu cele care trecuseră de traumă de câțiva ani. Multe din ce a filmat nu le-a difuzat deloc, ca să nu le pună în pericol. Povestea Simonei, o femeie paralizată după ce a fost înjunghiată de fostul soț, s-a legat de un reportaj făcut de Elena cu 21 de ani înainte, când Elena venise să filmeze o tragedie din familia Simonei, iar Simona nu voise atunci să vorbească cu ea.

Ce mi-a rămas cel mai mult e ideea de normalitate. Dacă vezi violență acasă în fiecare zi, ți se pare normală. Iar violența nu înseamnă doar bătaie: Elena vorbește despre cele șapte tipuri definite în lege, de la cea verbală la cea psihologică. A pledat pentru brățările electronice, pentru adăposturi, inclusiv pentru agresori, și pentru instanțe și polițiști specializați, după modelul spaniol. Și a mers gratuit în școli, pentru că a văzut că acolo vorbitul are impact. Despre aceeași temă am vorbit și cu Giulia Crișan, de la Fundația Anais, iar despre campaniile de la Pro TV, cu Paula Herlo.

De ce Câmpulung Muscel

Elena și-a cumpărat o casă în Câmpulung Muscel cu vreo 14 ani înainte de interviu, aproape întâmplător. Casa e mică, dar terenul din jur e, cum zice ea, livingul ei: acolo grădinărește, stă cu vecinii, a descoperit costumul popular și rețetele mușcelenilor. A spus odată, enervată că pe strada ei, în prima capitală a Țării Românești, nu era nici măcar apă, că dacă se enervează o să și candideze. Apoi au început să o caute partidele.

La momentul interviului, mi-a confirmat că va candida, fără să fi ales încă partidul, și a spus că nu o interesează scaunul de primar, ci să reînvie locul. Voia o echipă, străzi cu utilități, oameni mândri că sunt de acolo și un oraș despre care să se vorbească așa cum se vorbește despre Oradea. Succesul, pentru ea, poate să vină și fără să fii în fața camerei.

Dacă te-a prins partea despre Câmpulung și grădina de acolo, pe winwin.fit am pus șapca WIN, din bumbac, și elasticul de păr din mătase WIN, două piese simple de purtat zi de zi.

Tu ce ai schimba în orașul tău, dacă ai avea ocazia? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă îți plac conversațiile astea, pe canalul meu de YouTube găsești toate interviurile.