Yolanda Crețescu despre anxietate și depresie în pandemie

Interviul ăsta l-am făcut în martie 2020, prin video call, la câteva zile după ce intrasem în starea de urgență. Eram de vreo cinci zile acasă, ca aproape toată lumea, și am vrut să înțeleg ce se întâmplă cu mintea noastră când o schimbare atât de mare vine de azi pe mâine.

Yolanda Crețescu e psiholog clinician și psihoterapeut adlerian, acreditată la Colegiul Psihologilor din România, specializată în psihologie organizațională și în psihologia siguranței naționale. Ține workshopuri de parenting, de dezvoltare personală, de orientare vocațională pentru adolescenți și despre comportamentele disfuncționale la adulți și copii.

Am vorbit despre anxietate și depresie în izolare, despre de ce goleam rafturile din supermarketuri, despre cum le explici copiilor ce se întâmplă și despre ce am putut lua bun din zilele petrecute în casă.

Ce înseamnă să fii psihoterapeut adlerian

Recunosc că era prima dată când auzeam denumirea, așa că am rugat-o să ne explice. Terapia adleriană vine de la Alfred Adler, discipolul lui Freud, care a adus în psihologie psihologia individului și complexul de inferioritate. Două dintre principiile ei sunt holismul și subiectivitatea. Concret, când lucrează cu un client, Yolanda nu se oprește la simptom. Se uită la întreaga lui viață și mai ales la primii cinci ani, când se conturează structura de personalitate.

A început în zona clinică și și-a dat seama că doar etichetele și schemele de tratament bazate pe simptom nu aduc o revenire, așa că a simțit nevoia să studieze mai mult. De aici și felul în care vorbește despre oamenii cu care lucrează: pentru ea nu există cazuri, ci povești de viață. Lucra online de mult timp, cu mulți clienți din afara țării, dar mi-a spus că, de acasă, era și pentru ea o provocare.

De ce ne-a speriat atât de tare o schimbare venită peste noapte

Primul lucru, spune Yolanda, e să înțelegem contextul. Schimbarea a venit brusc, nu am dorit-o și nu am anticipat-o, deci nu am avut timp să ne găsim mecanismele de adaptare. Peste asta s-a pus un pericol pe care nu îl vedem și nu putem pune mâna pe el. Așa apar vinovăția și stigmatizarea între noi. Mi-a dat un exemplu simplu: dacă mi-ar spune că a făcut febră și că vine dintr-o zonă roșie, mecanismul meu de apărare ar fi să o resping, deși cu trei minute înainte nu aveam astfel de emoții una față de cealaltă. De aceea, spune ea, avem nevoie de date clare de la autorități.

Ce se instalează mai repede, anxietatea sau depresia, depinde de structura de personalitate. Dacă ea e construită în jurul nevoii de a controla și de a prezice, apar anxietatea și atacurile de panică. Dacă e mai degrabă pesimistă, bazată pe gânduri negative, există o predispoziție spre depresie și spre gândurile catastrofice. În amândouă se modifică felul în care gândim: nu mai aud ce îmi spui, ci înlocuiesc cu interpretarea mea subiectivă. Și mai există o categorie, cei care refuză să creadă ce se întâmplă. Yolanda numește asta negare, un mecanism de apărare, un scut. I-am povestit de o știre văzută cu o seară înainte, cu niște turiști englezi din Spania care au devenit agresivi când poliția le-a cerut să stea în camerele de hotel.

Frica firească și frica ce ne paralizează

Frica e emoția cu care supraviețuim, iar reacția ei e să luptăm sau să fugim. De aici, spune Yolanda, și drumurile la hipermarket, de unde ne luăm toate medicamentele. I-am spus că e de ajuns o jumătate de oră de știri ca să-ți vină să cumperi tot supermarketul. Explicația ei: când simt că nu mai am control, mă duc acolo unde pot controla ceva, adică la cantitățile pe care le cumpăr. Ce ajută e echilibrul rațional, cumpărăturile o dată pe săptămână, cu o socoteală a ce ne trebuie nouă și celor din familie pe care îi ajutăm.

Pentru diferența dintre frica firească și cea care te paralizează, Yolanda pornește de la faptul că trăim tot timpul între ce gândim și ce simțim.

suntem în flux continuu de rațiune și emoție

Dacă ne lăsăm doar în voia emoțiilor, pierdem reperele. Asta înseamnă să acceptăm ce e de acceptat: că un copil se plictisește, că planul de muncă trebuie schimbat și că nu vom mai lucra opt, nouă, zece ore ca atunci când mergeam la birou. Cu cât ne opunem și încercăm să ne întoarcem la obiceiurile de dinainte, cu atât adaptarea e mai grea.

Copiii se uită la cum reacționăm noi

Aveam bunici și părinți vulnerabili, iar copiii stăteau în casă și începeau să-și piardă răbdarea, și noi cu ei. Yolanda spune că avem nevoie să-i informăm, dar pe limba lor, pentru că un cuvânt ca „stare de urgență” nu înseamnă nimic în mintea unui copil. Pentru ei, explicația merge mai bine prin lumea poveștilor. Iar noi suntem modelul.

copiii noștri învață de la noi cum să facă față vieții

Pentru momentele de panică a vorbit despre respirație și despre reconectarea cu mediul imediat, cu ce e aici și acum.

Ce am putut lua bun din zilele petrecute în casă

Am vrut să încheiem cu ceva bun. Eu, în cele câteva zile de acasă, mă odihnisem, gătisem, citisem, mă uitasem la filme și făcusem lucruri pe care nu mai apucam să le fac. Yolanda a comparat viața cu o pizza în felii: viața socială, cea de familie, cea profesională și spiritualitatea. Perioada asta era, pentru ea, o ocazie să le reglăm pe toate, după ani trăiți în epoca vitezei. Mi-a spus și că mulți dintre clienții ei își doreau, înainte, trei săptămâni între Crăciun și Revelion în care să lenevească acasă. Despre cum îți regândești cariera în aceeași perioadă am vorbit cu Mădălina Uceanu.

Pentru întoarcere, Yolanda a descris etapele prin care trecem când pierdem un stil de viață: nu-ți vine să crezi, apoi frica, furia, rezistența și, la final, adaptarea. Am încheiat spunând că „trebuie să fim mai uniți ca niciodată”, pentru că erau și oameni care își pierdeau locul de muncă sau mici antreprenori intrați deja în nesiguranță.

La momentul interviului, Yolanda pusese la dispoziție prin platforma DepreHUB o linie telefonică gratuită pentru anxietate și depresie, activă 24 din 7, la nivel național, gândită și pentru familiile prinse între România și alte țări, și pentru străinii rămași în România. Numărul de atunci e în descrierea clipului, dar nu știu dacă mai funcționează azi. Despre anxietate și depresie, în afara contextului pandemiei, am vorbit mai pe larg cu Liliana Jurca.

Pe winwin.fit am adus hanoracul Sport WIN, gri, din bumbac, și șosetele WIN în albastru, două piese simple, de purtat zi de zi.

Tu ce ai păstrat din perioada petrecută în casă? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.