Liliana Jurca despre anxietate, depresie, burnout și relații

Spunem tot mai des că suntem anxioase, că avem burnout sau că suntem în depresie. Am vrut o conversație care să pună puțină ordine în cuvintele astea, așa că am invitat-o pe Liliana Jurca, psiholog și psihoterapeut cu dublă formare, psihanalitică și cognitiv-comportamentală. Lucrează cu anxietate, depresie, traumă și relații, iar formarea ei în jurnalism o ajută să vorbească fără jargon.

Lili s-a născut la Ploiești, a copilărit în Hunedoara și Prahova, a terminat liceul la Petroșani, după ce părinții au divorțat, și de mai bine de jumătate de viață trăiește în București. Ce mi-a rămas după interviu e o idee incomodă: de multe ori nu ne doare atât problema, cât faptul că nu știm ce avem.

Cum ajungi psihanalist după ce ai încercat de toate

Lili nu a știut de la început că vrea să devină psihoterapeut. A trecut prin comunicare, jurnalism, vânzări, dezvoltare de business în zona medicală. Ajungea sus într-un domeniu și apoi îl schimba, pentru că nu se regăsea. Pe la 25 de ani, la o discuție despre un master, și-a dat seama că tot ce căuta ținea de psihologie. A renunțat la business și s-a dus la facultate, la zi.

Clickul a venit în anul doi, la cursul profesorului și psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, când a înțeles că în spatele unui simptom poate exista o cauză foarte clară. Listele de așteptare pentru analiză erau de ani, dar ea a zis că vine și stă pe preș. A doua zi s-a eliberat o oră. A urmat un proces de vreo zece ani, de patru ori pe săptămână, plus supervizare.

Mi-a explicat că psihanaliza lucrează și cu inconștientul, nu doar cu ce credem că știm despre noi. E un proces lung, care poate durea, pentru că poți da de fantome în pivnița în care ai intrat să faci curățenie. Nu e pentru oricine și cere răbdare, curiozitate și puterea de a sta în frustrare.

Îngrijorare sau anxietate, tristețe sau depresie

Diferențele astea mi s-au părut cea mai utilă parte a conversației. Îngrijorarea are un obiect clar și se termină când problema s-a rezolvat. Anxietatea e altceva:

Anxietatea e mai difuză. Ea persistă și nu are un obiect clar.

Când îi spun că aud des „Sunt anxioasă de fel, din fire”, Lili spune că nu te naști anxios, ci devii, din experiențele timpurii și din lucrurile care nu ți-au fost explicate. Ce ne dă anxietate este necunoașterea. Iar pandemia, crede ea, nu a creat ce era în noi, ci a accelerat și a scos la suprafață, pentru că a dispărut fuga cu care ne acopeream: ieșirile, călătoriile, orele prea multe de birou.

Tristețea e pasageră. Depresia e ceva instalat de mult, cu rădăcini vechi, care îți afectează întreaga viață. Burnoutul apare când nu știi să-ți pui un stop, nu-ți asculți corpul și tragi de elastic până se rupe. Semnalele de depresie pe care le-a enumerat: emoții aplatizate săptămâni sau luni la rând, o lipsă totală de energie, epuizare după lucruri mărunte, tristețe din care nu mai ieși și nicio bucurie în ce îți plăcea înainte. Recomandarea ei e să mergi la un specialist, nu să-ți pui singur eticheta, la fel cum mergi la medic când te doare spatele. Iar când situația e gravă, a spus că a recomandat de multe ori internarea și că nu a fost întotdeauna ascultată. Despre anxietate și depresie am mai vorbit și cu psihologul Yolanda Crețescu, aici.

De ce rămân femeile în relații abuzive

Știu că întrebarea pare banală, dar am pus-o pentru că încă nu o înțelegem. Lili spune că din exterior nu avem cum să înțelegem ce se întâmplă într-o relație. Creierul caută ce îi e familiar. Un copil care a crescut cu țipete și amenințări poate ajunge să le perceapă drept normalitate și să caute, ca adult, aceeași situație, în încercarea de a repara un tipar. Copilul preia vinovăția, pentru că e mai ușor să crezi că ai greșit tu decât să accepți că părinții nu sunt în stare să te protejeze.

Peste asta se adaugă controlul, izolarea de familie și prieteni, dependența financiară și o speranță ținută în viață de momentele în care agresorul se poartă frumos. Lili a explicat și de ce blamăm victima: ca să ne apărăm de ideea că ni se poate întâmpla și nouă. A amintit că există și bărbați agresați, care trec prin aceleași contexte. Despre violența domestică am vorbit și cu Giulia Crișan de la Fundația Anais, aici.

Terapia nu e un trend, dar e mai puțin rușinoasă

Am întrebat-o dacă terapia a devenit un trend. A râs și a zis că s-ar bucura să fie. Încă nu facem diferența între psiholog și psihiatru, pentru că am crescut cu ideea că doar nebunii merg acolo. Vede însă mai multă deschidere și o oboseală față de gândirea pozitivă forțată și listele de recunoștință. Avem de recuperat mult, spune ea, și nimic nu se rezolvă peste noapte.

Nu poți să rezolvi în două luni de terapie ceva ce tu ai trăit în 30.

Despre cupluri crede că fiecare ar trebui întâi să-și lucreze conflictele proprii, iar despre adolescenți, că atacul de panică e un semnal mare de alarmă că nu mai au resurse pentru tot zgomotul din jur. Eu cred că copiii de 12-15 ani duc mai mult decât am dus noi, iar ea a adăugat că, fiind hiperprotectori, îi creștem mai fragili. Tu ce cuvânt folosești prea ușor despre tine? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.