George Buhnici despre jurnalism, tehnologie și cipul din mână

Pe George îl știu de mult, dar până la interviul ăsta nu-l întrebasem niciodată, cu camera pornită, cum a ajuns copilul care trebuia să se facă doctor să vorbească zilnic despre drone, telefoane și mașini care se conduc singure. L-am invitat la începutul lui 2017, iar el a venit, cum spun la final, de vizavi.

George Buhnici a început ca jurnalist local la Brașov, a trecut prin radio și televiziune, a venit la București ca reporter de noapte și a ajuns să facă investigații, apoi tehnologie. Am vorbit despre toate astea, despre episodul din Bulgaria pe care ar vrea să-l lase în urmă, despre cipul pe care tocmai și-l pusese în mână și despre cât de mult ecran îi trebuie unui copil.

La final am avut și o surpriză pentru el, o cafea. Asta pentru că, de fapt, eu am învățat să beau cafea datorită lui.

Copilul care trebuia să se facă doctor

George spune că în clasa întâi era „locomotiva” celor 41 de colegi: îi scotea în curtea școlii și făceau trenul, spre invidia celor mari. Mama lui lucra la fabrică și venea acasă la 3:30, iar regula era clară, la 12:30 trebuia să fie în pat. El își încălzea ciorba, se schimba și pleca prin cartier. Ajuta la librăria din zonă să descarce marfa nouă, ca să vadă primul jucăriile, sau se ducea să se uite la poligonul de tragere.

Părinții voiau să se facă doctor. În anii '90, îmi explica, erau câteva drumuri considerate sigure, iar medicina era unul dintre ele. Pe George îl atrăgea ideea de a ajuta oameni, așa că a intrat la o clasă de fizică-chimie intensiv, cu șapte candidați pe loc, unde din promoția anterioară aproape toată clasa ajunsese la medicină. În clasa a XII-a s-a răzgândit și a dat la jurnalistică. Nu regretă.

Doctor nu s-a făcut, dar a umblat mult prin spitale ca jurnalist la Brașov. Știa spitalele, secțiile, asistentele, urmărea cazurile unor pacienți. Când a simțit că acolo nu mai are ce face, a venit la București ca reporter de noapte, cu un salariu din care abia se putea trăi, într-o cameră de șase metri pătrați în care avea acces la duș două ore pe zi. După o lună nu mai avea voie nici în bucătărie să-și facă o omletă. Primul lui vis în București a fost să nu mai stea în gazdă.

Primul live, Bulgaria și de ce a ales tehnologia

Ani de zile a lucrat în spatele camerei și nu voia să fie în față. Primul live a venit exact când avea o infecție cu stafilococ la nas, luată, crede el, dintr-un spital, iar medicii voiau să-l interneze pentru antibioticele de la 6, de la 12 și tot așa. El le spunea că a doua zi dimineață are primul lui live.

Despre Bulgaria n-a vrut să intre în detalii. A spus doar că detestă fiecare secundă din ce s-a întâmplat acolo și că nu vrea să fie definit de episodul acela. A încercat ani la rând să scape de etichetă, cu investigații, cu autostrăzi, cu camere ascunse. Mi-a spus și ce a ieșit bun de acolo: în Bulgaria a apărut o lege care le permite jurnaliștilor să folosească oficial camera ascunsă.

Tehnologia n-a ales-o ca să scape de etichetă, ci pentru că o vede drept cea mai mare schimbare din viața lui. Iar motivul îl leagă de primul instinct, cel de a se face doctor: îi place să ajute oameni și să spună povestea astfel încât să-i ferească de țepe și păcăleli. Pe el nu-l sperie tehnologia. Îl sperie oamenii speriați de ea.

Roboți, cipul din mână și copiii cu tableta

Eu voiam un robot cu mâini și picioare care să facă ordine prin casă. George mi-a explicat că tehnologia e o unealtă, că nici cheia franceză nu strânge toate șuruburile și că un robot umanoid care să facă tot ce face un om nu e eficient. Mai recunoștea că, după o vizită la niște români care lucrau în San Francisco, a avut pentru prima dată în carieră senzația că ar lăsa totul ca să fie acolo unde se întâmplă următorul lucru important. Și că nu crede în ziua de muncă de opt ore.

Proaspăt își pusese un cip sub piele, în mână, ca să nu mai piardă cheile. Reacțiile au fost de toate felurile, de la rezervate la răutăcioase, iar cel mai simpatic mesaj i l-a scris un preot baptist, care respecta tehnologia, dar se temea de partea necunoscută a ei. George compara reacția cu cea a oamenilor care au văzut primul tren sau primul avion.

L-am întrebat și ce facem dacă Ariana ne cere telefon. A spus ceva ce repetă de fiecare dată când vine vorba de copii și ecrane.

copiii care petrec prea mult timp pe telefoane tablete sau calculatoare sunt copiii ai căror părinți sunt prea ocupați

Nu că ar fi el mai detașat. A dat drumul la dronă în casă, de câteva ori, iar eu încercam să-l conving că asta seamănă a dependență. El zicea că e pasiune. Ziua de luni o păstra pentru mașini.

Ce rămâne în afara tehnologiei

La întrebările scurte am aflat că ar interzice telefoanele la teatru, la cinema, la volan și la școală, că în ultima vreme urmărea intenționat și oameni cu care nu era de acord și că un bărbat n-ar trebui să spună niciodată despre el cât de deștept e. Cu timpul avea o relație proastă și ar fi desființat somnul, dar începuse să-și pună mai puține lucruri pe listă, ca să le poată face pe cele importante.

Obiecte nu colecționează, spune el. Colecționează senzații și gusturi. Așa că i-am adus să guste o cafea maturată, culeasă în 2014, servită la pahar. Și mi-a spus de ce e unul dintre lucrurile pe care nu le schimbă niciun gadget.

noi ca oameni, ca să putem să savurăm o mâncare sau o băutură bună, trebuie să ne îmbunătățim propriile noastre simțuri

Despre tehnologia de zi cu zi am mai scris și eu, de exemplu despre ce contează la un smartwatch, aici.

Pentru zilele care încep la filmare și se termină pe drum, pe winwin.fit am adus hanoracul sport WIN, din bumbac, și șapca WIN, tot din bumbac, simplă și fără nimic în plus.

Tu cât timp lași copiii la ecran și cât timp le dai din timpul tău? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.