Letiția Vlădescu despre teatru, umor online și îndoieli

La gala premiilor Gopo, Letiția Vlădescu nu a ajuns cu limuzina pe covorul roșu. A sărit gardul de la parcarea hotelului Intercontinental, cu rochie cu trenă, și a vrut să treacă pe lângă panoul de fotografii fără să se oprească, convinsă că nu mai are de ce. Fotografii au strigat-o înapoi. Mi-a povestit asta râzând de ea însăși, cum face și în scurtele ei filmulețe de pe Instagram.

Am invitat-o în primăvara lui 2018, într-o perioadă în care juca în peste zece spectacole, la mai multe teatre din București, și în care umorul ei din Instagram stories strânsese o comunitate pe care nici ea nu o anticipase. Am vorbit despre teatru, despre vioară, despre sora ei și despre întrebarea pe care și-o punea tot mai des pe scenă: de ce joc?

Teatrul rămâne baza

Indiferent de televiziune sau de online, Letiția spune că locul ei e pe scenă. A dat admitere la actorie pentru că a vrut ea, a debutat în teatru încă din anul doi, iar în ultimii ani a trăit din teatru și s-a întreținut singură. A jucat enorm, uneori două sau trei spectacole în aceeași zi. Credea că o să se simtă ca după o performanță, dar a descoperit că e mai bună când se concentrează pe un singur lucru.

baza la mine va rămâne și a fost, este și va fi teatrul.

Filmările, spune ea, au venit la ea cam din zece în zece ani. Cu zece ani înainte jucase într-un serial, apoi a venit Ai noștri, unde a avut încrederea să-și construiască singură personajul. Când a văzut că, orice ar face, munca ei trece neobservată, a hotărât să-și facă singură ce nu primea. Ține să spună că nu a fost un gest de supărare. Crede că nimeni nu e obligat să-i dea nimic nimănui și că, în cel mai rău caz, ea a avut niște așteptări prea înalte.

Cum a crescut o emisiune din Instagram stories

A pornit în vara lui 2017, după terminarea serialului, cu zece oameni care se uitau. Voia să facă un test: cine o caută cu adevărat, dincolo de vizualizările și like-urile de pe Facebook, care te pot păcăli. În câteva zile au ajuns o sută. A filmat aproape zi de zi, aproape un an, cu excepția zilei în care i-a murit câinele. Personajul a pornit de la felul de a vorbi al surorii ei, dus în exagerat, plus expresii pe care le auzea pe stradă.

Ce am înțeles de la ea e că în spatele glumelor sunt mesaje, uneori foarte directe, pentru care a avut și probleme. N-a contat. Spune că dragul oamenilor de pe internet i se pare mai sincer decât ce primește în comunitatea ei din viața reală, iar când aude oameni pe stradă salutându-se cu replicile ei, cam pică toate vorbele urâte. La momentul interviului își dorea o emisiune în care să aibă invitați, pe o canapea, și să ajungă mai degrabă producător decât să mai apară ea.

Vioara, sora ei și întrebarea de ce joacă

Letiția a făcut 14 ani de vioară clasică. Pentru ea, dedicarea era scena, nu instrumentul. Presiunea era mare, pentru că sora ei avea rezultate foarte bune, iar ea se simțea mereu în urmă. Cântă și cu vocea, dar tatăl ei, muzician, și părinții nu au vrut asta, așa că profesorii lucrau canto cu ea pe ascuns. În copilărie, spune, avea mult mai multă încredere în ea, ca mecanism de apărare într-un mediu în care oamenii se purtau urât, iar încrederea asta a regăsit-o abia când a simțit că oamenii se bucură să o vadă.

Cea mai sinceră parte a conversației a fost despre îndoieli. În lunile de dinainte se întrebase serios, chiar pe scenă, de ce joacă, dacă merită, dacă e suficient. I-am spus că întrebarea asta ar trebui s-o lase pentru 50 de ani, când sigur o să primească rolul vieții ei. Mi-a răspuns că, de fapt, e extraordinar de fericită.

Am vorbit și despre filmul românesc. Letiția și-ar dori alte subiecte decât trecutul și comunismul și ar face un apel către scenariști. Mai mult o deranjează însă lipsa de susținere dintre noi, obiceiul de a ne da în cap unii altora, pe care îl vede în toate tipurile de relații. Ea alege să râdă de ea însăși. Rolul pe care și l-ar fi dorit e cel al lui Calista Flockhart din Ally McBeal, în zona aceea de nebunie și umor.

Pe cât posibil aș încerca să nu mint și să nu rănesc oamenii voit și chiar și nevoit.

Despre anii fără roluri și despre teatru am mai vorbit cu Mirela Oprișor, aici, iar despre teatru și comedie cu Ana Odagiu, aici.

Pe winwin.fit am adus Hanoracul Sport WIN, o piesă simplă, de zi cu zi, și șapca WIN, în nuanța roz.

Tu râzi ușor de tine? Mi-ar plăcea să-mi spui. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.