Andreea Vasile despre actorie, roluri de compoziție și succes

Andreea Vasile a dat la teatru fără să spună nimănui. Terminase deja Facultatea de Litere, mai mult ca să le facă pe plac părinților, și s-a hotărât cu două săptămâni înainte de examen. Îi era frică să nu fie netalentată și și-a zis că, dacă iese prost, măcar o să știe doar ea. A intrat.

Asta a fost prima noastră conversație, în primăvara lui 2018. Andreea juca atunci în serialul HBO care i-a adus cel mai cunoscut rol de până atunci, era pe scenă la Metropolis și la Teatrul de Comedie și tocmai începuse repetițiile la Tartuffe, la teatrul din Brăila. Am vorbit despre roluri, despre seriale și sălile de cinema care dispar, despre handbal și despre de ce nu crede în succes.

Ce mi-a rămas după interviu e felul în care vorbește despre meserie: ca despre o muncă pe care o faci în fiecare zi, nu ca despre talent sau noroc.

De la handbal și Litere la Facultatea de Teatru

Andreea e născută la Râmnicu Vâlcea. Tatăl ei a făcut box în tinerețe, mama a cântat la vioară, iar tata a hotărât că fiica lui trebuie să facă sport. A făcut handbal de performanță până pe la 15 ani, când și-a rupt piciorul și medicul i-a spus să se oprească. Spune că oricum nu era un talent atât de mare încât să continue, iar mamei ei i s-a părut momentul potrivit ca fiica să schimbe direcția.

Era la un liceu de limbi străine și pe la clasa a noua sau a zecea începuse să cocheteze cu teatrul, dar nu îndrăznea să le spună alor ei că vrea să se facă actriță. Așa că a dat la Litere și a terminat facultatea. Abia după aceea a dat la teatru, în secret. Recunoaște că i-a fost și rușine, față de colegii care se pregătiseră ani întregi, dar crede că a avut și noroc. Primul film de lung metraj l-a făcut în anul trei: Luna verde, în regia lui Alexa Visarion, alături de Tudor Istodor.

Rolurile care nu seamănă cu ea

Rolul din serialul HBO a fost, spune ea, cel mai neașteptat, chiar și pentru ea: o fostă cartieristă și fostă prostituată, ajunsă matroană. Au tuns-o, au vopsit-o, și i-a plăcut tocmai asta, că nu se juca pe ea însăși. Cea mai grea parte a fost vorbirea. Personajul vorbea cu totul altfel decât ea, așa că între duble încerca să „mănânce” vocalele, fără repetițiile lungi pe care le ai la teatru. Efectul s-a văzut. După primul sezon, niște băieți din fața Teatrului Metropolis au strigat după ea „doamna boss”, iar la o benzinărie, când a vrut să plătească cu cardul, vânzătorul a întrebat-o mirat cum adică n-are cash, că doar e șefa la mafie.

simt foarte tare că toate lucrurile astea te ajută ca actor să te transformi un pic și să compui și să nu te joci la infinit pe tine

Cel mai emoționant rol de până atunci a fost altul: o femeie reală, dintr-un film după o poveste adevărată, în care rolul principal îl juca Emilian Oprea. Femeia nu a vrut să se întâlnească cu ea, din cauza a tot ce trăise, iar Andreea a construit personajul aproape fără repere, din câteva fotografii și din instinct. La final, după premieră, a venit la ea o doamnă care a izbucnit în plâns, i-a spus mulțumesc și a plecat. Atunci și-a dat seama că era chiar ea.

Când am întrebat-o ce rol și-ar dori, mi-a spus că îi e frică să-și dorească lucruri. Ar vrea roluri de compoziție, în film și în teatru, pentru că, zice ea, să joci mereu cine ești devine plictisitor. Mi-a povestit că a ieșit aproape plângând de la filmul în care Gary Oldman îl joacă pe Churchill, gândindu-se câte șanse ai în România să primești un asemenea rol. Și s-a întors imediat la ce o ține pe linia de plutire: ce vine e bine, important e să muncești. Victoria Răileanu spunea ceva foarte asemănător, că un actor are nevoie mereu de exercițiu, și am scris despre asta aici.

Seriale bune, săli de cinema puține

Andreea se uită la seriale cu aceeași seriozitate ca la filme. Crede că platformele mari au ridicat ștacheta, de la scenariu la imagine și la actori, și că publicul din România și-ar dori seriale românești bune. Problema pe care o vede ea e alta: sălile. A mers în turnee prin toată țara și a văzut orașe în care nu mai există cinematograf, săli transformate în bingo sau cazinou, și filme proiectate într-o filarmonică pentru că nu era altă sală.

Am întrebat-o și de ce filmul românesc se întoarce mereu la anii dinainte de 1989. Răspunsul ei a fost că fiecare regizor vorbește despre ce l-a durut și despre ce cunoaște, iar tranziția a fost lungă și grea. Spectatorii îi spun des că ar vrea și o poveste cu lumină și bucurie, și crede că, la un moment dat, va veni și asta.

Despre telefon are o părere fermă. L-ar interzice la teatru, la cinema și oriunde e vorba de un act artistic la care trebuie să fii prezent, pentru că telefonul îți mănâncă, spune ea, foarte multă viață. Facebook-ul îl ține doar pentru spectacole și nu-i place senzația pe care ți-o dă, că părerea ta e cea mai importantă.

Ce înseamnă succesul pentru ea

La întrebarea dacă are succes, Andreea a răspuns cu o întrebare: raportat la ce? Nu crede în succes, crede în căutări. Pentru ea contează că merge la repetiții și că își poate face meseria.

Fac ce-mi place și muncesc. Și pentru mine, faptul că am de lucru, ăsta e un succes

Am vorbit și despre ce n-ar trebui să spună o femeie despre ea. Andreea crede că intimitatea ține de un fel de igienă a vieții tale și că nu totul trebuie povestit. Și am aflat că singurul lucru pe care nu-l mănâncă sunt stafidele, de când, copil fiind, a primit în vizită cozonac cu stafide și n-a îndrăznit să spună că nu-l poate înghiți.

Opt ani mai târziu am stat din nou de vorbă, despre maternitate și despre filmul 3 zile în Septembrie, jucat într-un singur cadru. Găsești a doua noastră conversație aici.

Pe winwin.fit am adus elasticul de păr WIN din mătase, pentru diminețile în care părul nu stă cum vrei, și Hanoracul Sport WIN, o piesă simplă de purtat zi de zi.

Tu ce rol ai alege, dacă ai putea să fii pentru o vreme cu totul altcineva? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.