Melania Medeleanu despre MagiCamp și curajul de a încerca

Într-o tabără MagiCamp, Melania Medeleanu i-a arătat panoul de cățărare unei fetițe fără picioare. Fetița s-a uitat la ceilalți copii care urcau și a scuturat din cap. Melania a luat-o din cărucior, au pus-o în ham, un coleg a asigurat-o, iar ea a urcat, priză după priză, până sus de tot. Jos, voluntarii plângeau toți.

Am invitat-o pe Melania în toamna lui 2017. Închisese capitolul televiziune pe 1 iulie 2016, după 22 de ani, iar acum toată energia ei mergea spre MagiCamp, tabăra pentru copiii cu afecțiuni oncologice pe care a construit-o împreună cu Vlad Voiculescu. Motto-ul taberei e „joacă la greu”. Am întrebat-o cât de greu e. Mi-a spus că e cel mai greu și cel mai frumos lucru pe care l-a făcut vreodată.

Cum a pornit totul de la un film de câteva minute

Lumea o întreabă des dacă a trecut printr-o dramă care să explice proiectul. Nu a trecut. În 2014, Vlad i-a arătat un filmuleț despre o tabără înființată de Paul Newman în Statele Unite, în anii '70, la care nu te puteai uita fără să plângi. Vlad a zis că așa ceva trebuie făcut și în România. Melania a plecat apoi la Barretstown, în Irlanda, unde e cea mai mare tabără de acest fel din Europa, și a făcut voluntariat. Spune că a fost probabil un voluntar groaznic, pentru că stătea tot timpul cu pixul în mână și nota.

Prima ediție a avut două săptămâni și 32 de copii, cu un buget de 35 de mii, față de câteva milioane de euro cât avea tabăra din Irlanda. În anul următor au fost patru săptămâni și 80 de copii, în 2016 nouă săptămâni, iar în vara lui 2017, 11 serii, 220 de copii și cam tot atâția voluntari. Între timp s-au născut încă două tabere: una pentru copiii care au suferit arsuri grave, unde printre voluntari au fost și supraviețuitori de la Colectiv, și una pentru copiii care au pierdut pe cineva drag. În aceasta din urmă se face terapie cu terapeuți specializați pe traumă. În celelalte, nu se vorbește despre boală, doar se joacă.

Melania a făcut o facultate de psihologie, dar spune că a făcut-o din egoism, ca să se înțeleagă pe ea într-o perioadă tulbure. Magia taberei, insistă ea, nu o face echipa de organizare, ci voluntarii, medicii și psihologii care stau cu copiii.

Ce se ascunde în spatele diagnosticului

În primul an, unui copil i-a cerut o pereche de chiloți curați. Nu avea. Venise cu tot ce avea pe el. Atunci au înțeles că s-au concentrat atât pe diagnostic încât au pierdut din vedere că unii copii trăiesc într-o situație catastrofală acasă. Așa a apărut un pachet lunar cu alimente, haine și detergent, care la momentul interviului ajungea la aproape 100 de familii.

Al doilea proiect a pornit de la imaginea mamei care doarme pe un scaun, lângă patul copilului, la spital. Unde se spală, unde gătește, cum doarme omul care trebuie să fie cel mai puternic? Au închiriat întâi un apartament lângă Institutul Oncologic, prin care au trecut peste 400 de oameni. Vecinii nu i-au primit bine: că folosesc liftul prea mult, că nu vor să aibă de-a face cu bolnavi de cancer. Melania a bătut la ușa unuia dintre ei și i-a spus că data viitoare când bate la ușa acestor oameni, să fie cu o cană de ceai în mână. Așa au hotărât să cumpere o casă mare, cu trei etaje, aproape de Fundeni și de Institutul Oncologic, gândită pentru 35 de oameni deodată. La momentul interviului era în renovare și speranța era ca primii oameni să se mute acolo pe 1 ianuarie.

Tot atunci, cineva le spărsese biroul și furase laptopurile și hard-urile externe, într-o încăpere cu pozele copiilor care nu mai sunt pe pereți. Banii i-au lăsat. Reacția oamenilor după ce au povestit a fost însă extraordinară, iar lecția a fost simplă: informația trebuie pusă la adăpost.

cel mai mult copiii de oriunde ar fi au nevoie să fie iubiți așa cum sunt

Ziua în care a renunțat la „nu pot”

Povestea fetiței de pe panoul de cățărare are o continuare. La finalul taberei, o prietenă i-a spus Melaniei că s-a îngrășat și că ar trebui să alerge. Melania i-a răspuns că nu poate, că după 300 de metri îi ies ochii din cap. Apoi s-a gândit la fetiță. În prima zi a alergat o tură de Herăstrău. A doua zi, singură, două. Săptămâna următoare a alergat 17 kilometri și s-a întrebat de câte ori în viață a spus „nu pot” fără să încerce.

niciun om n-ar trebui să spună nu pot fără să încerce

Nici acum nu-i place să alerge, spune ea, dar știe că poate. Despre alergare am mai vorbit cu Sonia Argint Ionescu, aici, iar despre campaniile pentru copii și jurnalism cu Paula Herlo, aici.

Pe winwin.fit am adus colanții scurți WIN Run și bustiera WIN Run, gândite pentru alergare.

Tu când ai spus ultima oară „nu pot” fără să încerci? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.