Adelina Toncean despre Asociația Blondie și zborurile medicale

Pe Adelina Toncean am cunoscut-o într-un avion. Cu un an înainte de interviul ăsta, m-a invitat, alături de alți jurnaliști, pe un zbor spre Milano, unde Asociația Blondie ducea copii la operație și aducea acasă un nou-născut deja operat. A fost cel mai diferit și cel mai ciudat zbor din viața mea. Am încercat atunci un interviu chiar în avion, dar zgomotul nu ne-a lăsat, așa că am vrut să-l refac în liniște, în studio, în aceeași lună în care ne-am cunoscut.

Adelina a fondat Asociația Blondie, care oferă transport medical gratuit, cu avionul, copiilor care nu pot fi tratați în România. Lucrează cu Tarom, care pune la dispoziție aeronavele, și cu medici care au grijă de copii până la destinație. La momentul interviului se apropiau de 200 de zboruri, uneori câte două într-o zi, iar peste 80% dintre copiii transportați erau nou-născuți.

Ce mi-a rămas după conversație e felul în care vorbește despre toate astea: fără nicio urmă de sacrificiu, ca despre un privilegiu.

Un băiețel blond din ziar și numele unei asociații

Adelina se descrie ca „un om normal” și insistă să se audă asta. Pe la 25 de ani era foarte corporatistă și voia să fie cea mai bună, nimic altceva. Apoi a văzut pe prima pagină a unui ziar din Constanța un băiețel blond, de vreo doi ani și jumătate, care avea nevoie de o operație. Nu avea nicio intenție să adopte, dar spune că a știut în clipa aia că se uită la copilul ei.

Pentru operație era deja prea târziu. Au fost împreună aproape 11 ani, iar el a rămas mereu Blondie, mai mult prieten decât copil. A plecat la 13 ani. Asociația îi poartă numele, iar Adelina spune că i-a fost foarte clar atunci că, dacă rămâne pe pământ fără el, va face să conteze. Ce l-a pierdut pe Blondie, spune ea, a fost că era bolnav și singur și că s-a pierdut timpul de care avea nevoie.

Cum a început totul cu un singur zbor spre Milano

Asociația a fost înființată în iunie 2019 și făcea cu totul altceva, proiecte pentru copii bolnavi și singuri. Apoi a venit pandemia. În martie 2020, copii plecați la operație în Italia nu mai aveau cum să se întoarcă, iar printre ei era un băiețel intubat și ventilat, la Milano. Au zis să pună ei un avion, fără să știe cum. Primul zbor nici nu l-au numerotat, pentru că nu credeau că va exista un al doilea. A costat 17.500 de euro. Adelina povestește că recent plătise 46.000 pentru un zbor pe aceeași distanță.

Au urmat zborul doi, trei, iar pe la al cincilea sau al șaselea a știut că nu se mai opresc. De aici a venit și ideea unui avion propriu: dacă e normal să vină o ambulanță să te ducă câteva străzi, la fel de normal e să te ducă atunci când spitalul de care ai nevoie e la mii de kilometri. La momentul interviului, achiziția era în lucru, iar Adelina explica de ce durează: aviația e o industrie cu foarte multe reguli și vor să le respecte pe toate.

un zbor medical nu este nu este emoție este extrem extrem de multă organizare este extrem de multă responsabilitate

Pregătirea unui zbor înseamnă să aliniezi oameni din domenii foarte diferite: spitalul care poate anunța că nu mai are locuri, starea unui copil care se poate agrava, echipa medicală, aeronava, banii. Adelina recunoaște că atunci nu prea îndrăznește nimeni s-o sune. Familiile nu plătesc nimic, nici măcar nu pot dona pentru propriul zbor, doar pentru următorii copii, pentru că, spune ea, dacă banii ar decide cine pleacă, n-ar mai putea face lucrurile la fel. Zborurile sunt ținute de comunitate, cu donații de la o zi la alta.

Partea care nu se vede: înainte și după zbor

La momentul interviului, cazurile veneau cel mai des de la medici, uneori programate chiar dinainte ca un copil să se nască. Adelina spune că nu au refuzat niciodată un copil decât dacă nu era apt de zbor, iar după estimarea ei, mai mult de 80% dintre copiii pe care îi duc vin acasă bine.

Ce o doare e ce se întâmplă la capete. Primul proiect al asociației a fost o caravană care monitoriza sarcini în zona Constanța, iar planul pentru anul acela era să lucreze cu județele din jurul Bucureștiului, unde mortalitatea infantilă e printre cele mai mari. Celălalt capăt e întoarcerea acasă: copii salvați după un efort uriaș ajung în case fără apă, cu șapte oameni într-o cameră, și mulți nu prind prima lună. Adelina a explicat-o cu o imagine pe care n-o uit: gătești cea mai bună mâncare, cu cele mai bune ingrediente, și la final îți dai seama că n-ai frigider.

Despre viață are o poziție clară, pe care o asumă ca subiectivă: dacă lucrurile s-ar fi decis altfel, poate nici Blondie nu s-ar fi născut.

mi se pare viața de apărat până la cer și înapoi

Povestea cu colibriul

La final, Adelina a spus povestea colibriului care aruncă un strop de apă pe pădurea în flăcări și zice că își face partea. Ei i se pare cel mai ineficient lucru pe care l-a auzit: dacă partea ta nu e suficientă, adu mai mulți colibri, adu păsări mai mari. I-am răspuns că eu sunt un colibri mic care le spune altora ce se întâmplă acolo.

Din zborul spre Milano mi-a rămas în minte cum medicii și asistenții făceau cu rândul la pompița de oxigen, două ore și jumătate. Am înțeles atunci că îți trebuie răbdare și dorința de a duce misiunea la capăt. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să vadă măcar o dată ce înseamnă un astfel de zbor.

Despre oameni care au construit ceva pentru copiii bolnavi am mai vorbit cu Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, despre Asociația Dăruiește Viață, iar despre copiii abandonați, cu Amalia Enache.

Pe winwin.fit am adus hanoracul WIN și șosetele WIN în roșu, piese simple de purtat zi de zi.

Tu ce ai face dacă ai fi colibriul din povestea Adelinei? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă ți-a plăcut conversația, pe canalul meu de YouTube găsești și alte interviuri.