Dragoș Bucurenci despre voluntariat, sport târziu și sărăcie

Dragoș Bucurenci a venit la mine după un weekend în care pedalase 90 de kilometri pe Transfăgărășan, în ștafetă cu două fete, la primul lui triatlon de tip half. Același om care, la orele de sport din școală, încerca să chiulească și era ales ultimul la fotbal. Până la 24 de ani nu a făcut deloc sport.

Îl știam ca trainer de comunicare, activist civic și om de televiziune, dar și din proiectele de voluntariat pentru mediu și din munca pentru Hope and Homes for Children, unde la momentul interviului conducea partea de comunicare și fundraising. Am vrut să vorbim despre toate, iar conversația a ajuns, firesc, la ceva mai greu: ce înseamnă să nu ai nicio șansă.

Sportul început la 24 de ani

În copilăria lui, spune Dragoș, lucrurile erau împărțite simplu: ori erai printre cei deștepți și puțin tocilari, ori printre cei cu sportul. El a decis că nu are talent, deci că nici nu-i place. Abia la 24 de ani a învățat să înoate și s-a apucat de sport, și o numește una dintre cele mai bune idei pe care le-a avut.

Ce mi s-a părut util pentru oricine vrea să înceapă e ce spune despre sporturile de anduranță: curba de progres e abruptă. De la 10 kilometri alergați la maraton a ajuns în vreo doi ani, doi ani și jumătate, iar progresul ăsta, spune el, te încarcă și te motivează să mergi mai departe. Cu zece ani înainte se uita la bicicliștii de pe Transalpina și credea că e foarte greu. În vara aceea a urcat-o pe bicicletă. Un lucru nu s-a schimbat: nu urmărește sport la televizor și nu reușește să vadă povestea dintr-un meci.

O copilărie în tranziție și un supermarket la Paris

Dragoș e recunoscător că a prins comunismul doar până la opt ani și că și-a trăit copilăria în tranziție, când fiecare lucru nou era o bucurie: sticla de Coca-Cola, apoi sticla pe care și-o permiteau în fiecare zi. La 14 ani, mama lui a strâns bani un an întreg și i-a dus pe el și pe sora lui o lună la Paris. Când l-au întrebat, la întoarcere, ce l-a impresionat cel mai tare, a răspuns sincer: supermarketul.

La școală era olimpic la o materie și aproape corigent la alta, cu discuții despre nota la purtare nu pentru că ar fi fumat, ci pentru că le răspundea profesorilor și organiza mici greve. Asculta la televizor despre democrație și libertate și credea că se pot aplica și în clasă. Despre generațiile de după, crede că trebuie să ne abținem să le reproșăm că n-au trăit ce am trăit noi, așa cum nici părinții noștri n-au avut dreptate când ne-au reproșat același lucru.

Voluntariatul, primul ajutor și diploma

Lumea crede că Dragoș face mult voluntariat. El spune că nu e chiar așa: pentru cei care organizează, e o slujbă, iar munca pentru Hope and Homes for Children e o relație profesională. Voluntariatul l-a păstrat într-o parte separată a vieții. Nu-l deranjează nici că unii îl fac pentru că dă bine. Preferă o lume în care oamenii fac fapte bune din diverse motive decât una în care le verificăm intențiile. Și propune o regulă pentru fiecare: o zecime din timp și din venituri dăruite altora.

Nu crede în voluntariatul obligatoriu în școli, dar ar face obligatorii lecțiile de prim ajutor. Cu câteva săptămâni înainte de interviu intervenise la un accident și văzuse din nou cât de puțin știu oamenii: poziția de siguranță, locul liber din jurul victimei, faptul că nu dai apă unei persoane inconștiente. Mi-a plăcut că a recunoscut că nici el nu mai făcuse un curs de trei ani și că își propusese să-l refacă.

Despre facultăți a vorbit fără menajamente. A renunțat la Filosofie și Științe Politice când British Council i-a propus un post full-time, cu un salariu mai mare decât al părinților lui împreună, într-o perioadă în care familia avea datorii. Mai târziu și-a luat o diplomă doar ca să nu mai audă că nu are niciuna.

Ce înseamnă sărăcia

Partea care mi-a rămas cel mai mult în minte e definiția lui pentru sărăcie. În anii '80, familia lui a trăit greu, dar el nu-și dădea seama, pentru că părinții făceau eforturi uriașe ca să aibă ce pune pe masă și pentru că toți erau la fel. Abia mai târziu a înțeles că el a fost un copil cu toate șansele.

Sărăcia adevărată înseamnă să nu ai șanse. Înseamnă, oricât de talentat ai fi, oricât de mult ai munci, să nu poți să te ridici deasupra unui nivel.

Se gândește la copiii din sistemul de protecție care la 18 ani nu știu să scrie și să citească corect. Recunoaște că întâlnirile cu ei îl emoționează atât de tare încât le evită și preferă să ajute de la distanță. Prietenilor care vor să facă voluntariat cu astfel de copii le spune să se gândească bine, pentru că acolo nu poți veni trei ore și să pleci. Dacă nu te implici cu adevărat, devii încă un adult care i-a abandonat. Despre munca de la Hope and Homes for Children am vorbit și cu Amalia Enache, aici, iar despre implicarea civică, cu Elena Calistru, aici.

La momentul interviului, Dragoș se pregătea să înceapă cercetarea pentru doctorat și să predea studenților cursuri de storytelling și public speaking. Pentru el, succesul are o definiție foarte simplă.

Și eu cred că succes înseamnă să faci ceea ce ai spus că vei face.

Pe winwin.fit am adus electroliții Sunwarrior, în plicuri de câte 7 grame, pentru zilele cu alergare sau pedalat lung, și șosetele WIN, în nuanța albastră.

Tu ce sport ai crezut că nu e pentru tine? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.