Ana Maria Brânză despre scrimă, spadă și curajul de a vorbi

Ana Maria Brânză a ajuns în sala de scrimă la 10 ani, aproape din întâmplare, și a rămas acolo mai bine de 20 de ani. E vicecampioană olimpică la Beijing 2008 și la Tokyo 2020, campioană olimpică pe echipe la Rio 2016, de trei ori campioană mondială și de șapte ori campioană europeană. Între timp a devenit și Ana Maria Popescu, iar la prima competiție sub noul nume era cât pe ce să fie eliminată, pentru că nu știa ce scrie pe spatele ei.

Am vrut conversația asta pentru că scrima e un sport despre care se vorbește puțin, deși are rezultate mari, și pentru că după Tokyo Ana Maria a spus public lucruri pe care puțini sportivi le spun. Am vorbit despre cum a ales spada, despre ce le lipsește sportivilor români și despre ce înseamnă pentru ea succesul.

Cum a ajuns o fetiță stângace la spadă

Părinții au vrut să facă sport pentru că era, cum spune ea, un copil năzdrăvan. Întâi a fost tenisul, aproape de casă, dar după un an a renunțat. Fratele ei mai mare, Marius, a trecut, la întoarcerea de la antrenamentul de fotbal, pe lângă o sală de scrimă și s-a gândit că acolo ar fi locul potrivit pentru sora lui. Ana Maria își amintește copiii în costume albe care se duelau și senzația că a ajuns acasă.

Arma de inițiere e de obicei floreta, dar ea fiind stângace, în ziua în care trebuia să primească prima armă nu s-a găsit o floretă cu mâner pentru stânga. S-a găsit doar o spadă. Așa a început totul, iar azi spune că spada e o prelungire a mâinii ei.

sala de scrimă pentru mine să știi că este cel mai frumos loc de joacă chiar dacă sunt un sportiv care are obiective

De ce scrima e un șah în mișcare

Scrima e, în descrierea ei, mai mult un joc al minții decât unul de forță. Ai nevoie de un plan foarte bine definit, pe care adversarul ți-l poate da peste cap oricând, așa că trebuie să ai mereu și un plan de rezervă. Pregătirea fizică nu înseamnă zile întregi în sala de forță, ci elasticitate, mobilitate, simțul distanței și viteză de reacție. Se descrie ca un om făcut în grabă, dar spune că pe planșă are o răbdare infinită, cât să-și aducă adversarul într-o capcană. Iar despre siguranță, mi-a explicat că la spadă vârful armei e ca un buton și ai nevoie de o apăsare de minimum 750 de grame ca să se aprindă becul.

Ce le lipsește sportivilor și de ce a vorbit după Tokyo

În 2000, Ana Maria nu a mers la Campionatul Mondial de la Boston pentru că nu a avut 1.000 de dolari. Când a câștigat prima dată Mondialul de cadeți, antrenorul i-a spus să se bucure azi, pentru că de mâine trebuie să muncească de două ori mai mult, ca nimeni să nu creadă că a fost o zi norocoasă. Lecția a ținut-o cu picioarele pe pământ, dar spune că din cauza ei sportivii nu știu să se bucure nici de succes, nici de eșec. Generația ei nu a avut o echipă multidisciplinară: antrenorul era și kinetoterapeut, și psiholog, și uneori părinte. Refacerea și recuperarea sunt, spune ea, un capitol la care sportivii români sunt deficitari.

După Rio, mulți copii au venit la scrimă, dar pandemia a închis sălile, iar unii s-au antrenat în parc. Despre declarațiile de după Tokyo spune că tot ce ascunsese ani la rând a ieșit la suprafață, că s-a bucurat că s-a vorbit despre sport mai mult de două zile și că a vorbit pentru copiii care sunt acum în sală, ca să nu treacă prin aceleași etape.

Despre sportul de performanță și ce cere el am mai vorbit cu Andra Novițchi, campioană mondială la karate.

Finalul carierei și succesul de zi cu zi

La momentul interviului, Ana Maria nu se hotărâse când se retrage. Își dorea să ajungă la o etapă de Cupă Mondială la finalul lui noiembrie și abia apoi să aibă o discuție serioasă cu ea însăși. Recunoaște că după 30 de ani sportul doare tot mai tare, dar și că îi va fi greu să renunțe la acest stil de viață:

nu cred că voi găsi alt job în viața asta în care să muncesc 3 ore dimineață trei ore după amiază să dorm la prânz

În timpul liber îi place să stea acasă, să facă ordine, să se plimbe cu labradorul familiei. Își scrie singură postările de pe Facebook și Instagram, pentru că simte că le datorează asta oamenilor care o urmăresc. Iar succesul, spune ea, îl poți măsura doar tu: uneori e o medalie de aur, alteori e o eliminare în turul doi după ce ai trecut în primul tur de un adversar care îți punea probleme. Cel mai mult a învățat din eșecuri.

Pe winwin.fit am adus colanții lungi WIN Prince și bustiera WIN Run, piese făcute pentru antrenament.

Tu ce sport ai început din întâmplare și n-ai mai lăsat? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să vezi și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.