Ana Ularu despre Lolita, teatru și filmul românesc

Ana Ularu a hotărât la șase ani că vrea să fie actriță și nu s-a mai răzgândit. Mi-a spus că are „idei puține și fixe”, iar asta a fost prima dintre ele. Până să apară un rol, citea scenariile mamei ei, scenograf de film, și căuta în ele un rol de fetiță. Erau în franceză, cu traducere pentru echipa românească, așa că a învățat franceza singură.

Am stat de vorbă în toamna lui 2018, când Ana juca în opt spectacole în paralel. Cu o seară înainte făcuse o ședință foto cu Alex Gâlmeanu, fotograful care i-a făcut primele poze profesioniste, la 16 ani. Spune despre ea că n-are vanitate și se descrie ca fiind într-o stare pirandeliană: vede toate punctele de vedere și nu aderă la niciunul.

Cum a ajuns de pe platoul mamei ei la Lolita

Prima amintire de pe un platou o are de la trei ani, de la Sinaia, unde filma mama ei și unde erau curse de mașini de epocă. Primul casting l-a dat la nouă ani și l-a luat, iar în anul următor aceeași echipă a venit cu un rol scris special pentru ea. Mai cunoscută a devenit odată cu Lolita, la 16 ani, când a lucrat doi ani cu Ștefan Iordache și Cătălina Buzoianu. A fost o școală, cu multă rigoare și fără timp de adolescență sau de fițe. Despre succes vorbește cu grijă: nu știe dacă și când a venit, iar când i se spune că e pe val răspunde cu „toi, toi, toi”.

Personajelor le dă tot ce e ea, chip, voce, corp, și rămâne din fiecare măcar cu deschiderea față de alți oameni și cu toleranța față de frivolitățile umane. Își revede filmele, inclusiv pe cele din copilărie, cu îngăduință, și se analizează la nivel de actorie, nu în felul acela autodistructiv, legat de kilograme.

Opt spectacole în paralel și nicio idee genială

Rolurile ei au fost de multe ori cu pistoale și pumnale, ba chiar pe cal, cu arbaleta. E un om activ, hiperactiv chiar, iar să învețe să boxeze e pentru ea o bucurie mai mare decât o reverență făcută cum trebuie. Îi plac totuși ambele direcții: „Supraspecializarea de orice fel mă sperie îngrozitor”.

Juca un spectacol pe zi, de la Teatrul Act și Bulandra la Metropolis, și era mândră că participa din nou la Festivalul Național de Teatru. Două pe zi nu-i plac, deși îi respectă pe colegii care pot, cum e Marius Manole. Ea se consuma altfel: filma în străinătate și se întorcea câte o zi doar ca să joace. Când a avut odată repetiții, turneu și filmări în aceeași perioadă, agenta o suna la sfârșit de săptămână să o întrebe dacă mai trăiește. Pauza o bucură o vreme, pentru că îi place să stea cu ea însăși, dar de la un moment dat încolo îi e dor să lucreze.

Idei geniale, spune, n-a avut, și asta a fost una dintre problemele copilăriei ei. După un reportaj despre un copil genial la matematică, a întrebat-o pe mama ei dacă e și ea genială. Mama i-a spus că nu și că asta e o binecuvântare.

Am înțeles de atunci și înțeleg și care e binecuvântarea. Dar nefiind nici genială nici imbecilă, am foarte mult de lucru.

De ce filmul românesc încă își poartă trecutul

Ana se declară cinefilă. Filmele cu buget mediu i se par o artă pe moarte, prinse între bugetele obscene și filmele făcute în grădină cu prietenii. Moonlight, despre care spune că a costat 1,5 milioane de dolari, era pentru ea un film despre dragoste. „Arta e despre dragoste întotdeauna”, spune Ana, sau despre absența ei.

Filmul românesc e o industrie subvenționată de stat, cu un concurs național de scenarii, iar creatorilor li se reproșează că nu fac filme prietenoase cu publicul. Aici Ana vede o sabie cu două tăișuri.

Nu am scăpat noi de o dictatură care spunea ce să faci pentru public? Și acum ce facem, o repetăm? Le spunem ce să facă.

Înțelege și contraargumentul, că filmele se fac din banii noștri, fără să aleagă vreo tabără. Despre filmul comercial și despre cum îl privesc actorii am vorbit mai pe larg cu Ada Galeș, aici.

Am întrebat-o și de ce atâtea filme românești au încă în centru comunismul. Ana nu era sigură că mai e așa de ceva vreme. Despre urmele care rămân, răspunsul ei a fost scurt: „suntem trecutul nostru”. Și proporția contează: americanii au probabil câteva mii de filme pe an, noi aveam zece. Mi-a dat exemplu un film al Ancăi Damian în care a jucat și care nu are deloc tema asta.

Serialele i se păreau „cel mai bun lucru care s-a întâmplat în istoria omenirii”: mult de lucru pentru actori, scenarii foarte bune, staruri care migrează spre ele. Tocmai terminase BoJack Horseman și Big Mouth și începuse Kidding, cu Jim Carrey.

Internetul, Keanu Reeves și un elefant roz pe nume Steve

Creatorii de altădată, spune Ana, puteau alege dacă deschid ziarul cu cronica. Internetul a creat punți directe între spectatori și creatori, ceea ce e bine, dar în anonimat mulți își varsă ura asupra unor oameni care oricum sunt firi sensibile. Ei nu i s-a întâmplat nimic urât, dar a văzut oameni care și-au închis conturile de Twitter pentru că nu mai suportau să fie agresați. Pe de altă parte, internetul aduce public la teatru și prieteni vechi înapoi în viață: „E bine până e rău, după care iar e bine”. Despre critica de film făcută ca meserie am vorbit cu Irina Margareta Nistor, aici.

Despre Keanu Reeves mi-a spus că e un om foarte inteligent și foarte cult, unul dintre oamenii ei preferați din lume, un partener generos, blând și cu umor.

Au urmat întrebările scurte. Ce n-ar trebui să spună o femeie despre ea niciodată? Că e proastă. Ruj sau gloss? Ruj toată ziua. De la întrebarea cu elefantul roz am aflat că botează totul pe lumea asta Steve. Pe o rochie de catifea albastră din serialul Emerald City erau cusuți gândaci adevărați, uscați, și fiecare avea un nume: Steve, Bruce, Stella.

Recomandarea ei de film a fost The Proposition, din 2005, cu scenariu de Nick Cave. Îi plac și filmele asiatice, iar 3-Iron, un film coreean în care aproape nu se vorbește, e pentru ea cel mai frumos film de dragoste făcut vreodată.

Pe winwin.fit am adus Hanoracul Sport WIN, gri, din bumbac, și elasticul de păr WIN din mătase, în negru, bej și ivoire, două piese simple, de purtat zi de zi.

Tu ce film ai recomanda pentru o seară liberă? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.