Ce facem când totul pare prea greu?

În vara lui 2020 am ajuns pe creasta Pietrei Craiului cu vântul în față, cu prăpastie de o parte și de alta și cu un ceas care îmi spunea, de fiecare dată când mă uitam, că mai e puțin. Nu mai era puțin. Despre ziua aceea, și despre tot ce a însemnat vara de după izolare, am vorbit cu George în episodul 63 din IGDLCC, primul din noul sezon de toamnă.

Nu a fost un interviu cu un invitat din afară. Am stat față în față, partenerii de viață și de business, și am încercat să spunem cinstit cum am trecut prin lunile acelea: ce ne-a obosit, ce ne-a ajutat și cum se schimbase felul în care munceam. Ne-a plăcut la început să stăm acasă, pentru că nu mai stătuserăm niciodată atât. Apoi a devenit obositor și frustrant.

Statul în casă ajunge să apese, oricât de mare ar fi casa

Am spus-o în podcast și o cred și acum: nu ține de mărimea casei sau a curții, nici de câte lucruri poți face acolo. Ajungi să le faci pe toate de zece ori și tot nu-ți ajunge. Așa că, atunci când am putut din nou să ieșim, primul lucru a fost un hike. Apoi încă unul, și încă unul. Pe munte nu ești în spații aglomerate, ești tu, muntele și oamenii cu care ai plecat.

Vara aceea a avut și partea ei frumoasă. Am petrecut mult mai mult timp împreună, ca familie, și m-am bucurat de asta. Dar vacanțele scurte, două zile aici, trei acolo, m-au obosit fantastic. Abia după două zile într-un loc începi să te relaxezi, iar noi tocmai atunci trebuia să plecăm.

Ziua în care am făcut stânga în loc de dreapta

Traseul a pornit din satul Peștera, am urcat la refugiul Grind și de acolo am hotărât să mergem mai sus, până în creastă. Am spus de cu seara că vremea nu e cea potrivită și am spus nu de mai multe ori, dar ceilalți au insistat. Era noroi, alunecam, am mers pe grohotiș. Sus, în loc să coborâm pe traseul lejer, prin pădure, am continuat pe creastă spre Șaua Funduri. Aplicația din ceas dădea cam o oră. Am mers două ore și jumătate, cu un vânt care te obosea fantastic și cu porțiuni de 50-100 de metri pe care le-am făcut în 20 de minute.

Cel mai greu a fost la pereții aproape verticali, unde aveai doar un loc pentru picior și unul pentru mână. Am alunecat o dată și m-am prins de un jneapăn. În prima oră am fost și nervoasă, și speriată. Apoi mi-am zis că trebuie să-mi stăpânesc stările ca să mă pot concentra pe ce am de făcut și să pun la treabă corpul, mai puternic decât cu un an înainte. A contat mult și că antrenoarea care era cu noi are mult mai multă tehnică și ne-a spus, la unele treceri, unde și cum să punem piciorul.

Am fost mândră de mine că am reușit. Așa. Apoi am zis, nu mai fac asta niciodată pentru că nu sunt suficient de pregătită.

Lecția a fost simplă: chiar dacă ești bine echipat și ai mai mers pe munte, dacă nu știi bine traseul, dacă nu ai un ghid și nu te uiți atent la prognoză, riscurile sunt mari. George a spus în podcast că pentru o fracțiune de secundă s-a gândit să sune la Salvamont. Eu am simțit că mi-am depășit niște frici. Și le-am spus, tot acolo, celor care ne urmăresc să meargă pe munte cu copiii, pe trasee potrivite vârstei și echipați cum trebuie.

De ce ne întoarcem totuși pe munte

Pentru George, hike-urile au devenit un loc de introspecție, un mers în ritm constant în care mintea se liniștește. Pentru mine, sunt locul în care mă descarc.

Eu mă descarc foarte tare de ceva anxietăți pe care le mai am încă și mă ajută să mi le mai controlez.

Perioada aceea a fost dificilă pentru toată lumea, cu toții eram anxioși și căutam ceva care să ne echilibreze. Despre ce înseamnă izolarea, într-un cu totul alt fel, am vorbit cu Alex Găvan, iar despre anxietatea din pandemie, cu psihologul Yolanda Crețescu.

Cum munceam în toamna lui 2020

Munca nu s-a oprit, doar s-a schimbat. După ieșirea din lockdown, aproape toate campaniile care ne veneau erau despre pandemie și lucrul de acasă, și am refuzat o parte dintre ele pentru că mi se părea că mai mult îi deprimă pe oameni. Ajunsesem să stau 6-8 ore pe zi pe mailuri, așa că am început să le cer oamenilor să ne auzim la telefon: o discuție scurtă înlocuia zece mailuri. Și am vorbit despre ceva ce rămâne valabil: dăm des nu brandurilor și produselor în care nu credem.

Iar la momentul înregistrării ne îngrijora începutul școlii. Am vorbit despre cât de greu le e copiilor mici să țină distanța și să nu ducă mâna la nas, și despre faptul că un singur caz poate trimite toată clasa acasă.

Legat de munte, pe winwin.fit am adus colanții lungi WIN Prince și șosetele WIN în albastru.

Tu ce faci când totul pare prea greu? Ce te ajută să te echilibrezi? Scrie-mi în comentarii. Conversațiile de felul acesta le găsești pe canalul de YouTube, iar pe lorena.ro scriu despre fiecare dintre ele.