Omid Ghannadi despre design, București și Visuri la cheie

Omid înseamnă speranță în farsi. Mi-a spus-o din prima, zâmbind, pentru că recunoaște că o folosește ca să impresioneze oamenii la prima vedere. Omid Ghannadi e arhitect și, la momentul interviului, în 2017, era prezentatorul emisiunii Visuri la cheie.

S-a născut în Iran și a venit în România la 14 ani, în grija fratelui lui, cu vreo 20 de ani mai mare. România trebuia să fie doar o trecere. A stat apoi un an în Elveția și aproape un an în Anglia, dar s-a întors și a rămas. Aici a găsit, spune el, cel mai mult din ce lăsase acasă: mâncarea, căldura oamenilor, felul în care se împrietenesc repede cu tine.

De la echitație la arhitectură

Ca adolescent era, cum se descrie singur, un copil destul de agitat. Echitația a fost locul unde și-a consumat energia. A ajuns acolo aproape ca o pedeapsă, la 15-16 ani, mult prea târziu pentru performanță într-un sport în care începi pe la 8-10 ani. A avut însă o antrenoare care a avut curajul să-l trimită devreme la concursuri, și asta l-a prins. A ajuns în lotul național vreo trei ani, la proba completă, o ramură mai rară și destul de periculoasă, și a strâns câteva titluri. Cupele stau pe o poliță acasă.

A renunțat ca să-și facă loc pentru cariera de designer, pentru că lumea nu mai știa ce e: designer, călăreț sau sportiv. A trecut prin arhitectura de interior, apoi prin arhitectura generală, până a înțeles că designul e ce îl pasionează cel mai mult.

România, un adolescent care pleacă de acasă

Când l-am întrebat ce stil au românii în casele lor, mi-a dat o imagine care mi-a rămas: România e ca un adolescent care tocmai a plecat de la părinți. Mulți clienți vor un interior spectaculos într-un apartament de bloc, iar când intră el acolo găsește încă colțarul din bucătărie. Mulți tineri au plecat și s-au întors cu ce au văzut în Anglia, Spania sau Germania, de unde diversitatea mare din case și contrastul dintre stradă și interioare.

Se bucura de trendul spre stilul nordic și credea că va ține, pentru că simplitatea lui e mai fidelă decât amestecul de vintage, modern, colorat și clasic, pe care doar un profesionist bun îl poate executa. Nu crede că poți replica un stil, doar să-l interpretezi. Și mi-a spus un lucru pe care nu-l știam: România era de ani buni printre finaliștii și câștigătorii competițiilor de design pentru restaurante și baruri.

Despre București era mai critic. Orașul arată mai bine, dar progresul se vede doar pe anumite artere. Și-ar fi dorit o ordine, o reglementare, o imagine de ansamblu, nu doar intervenția fiecărui privat pe bucățica lui. Exemplul lui bun era o clădire nouă, nordică, inserată între case vechi și nereabilitate fără să le strivească. Eu construiam atunci o casă și știam despre ce vorbește. Despre arhitectura Bucureștiului și kitsch am vorbit și cu Alina Vîlcu, aici.

Ce l-a învățat Visuri la cheie

Emisiunea l-a ajutat în carieră în feluri ușor de ghicit: a văzut case făcute pe repede înainte, a învățat din multe greșeli și a trebuit să vină cu idei diferite, foarte repede. Dar spune că, mai ales, i-a schimbat viața. Să intre în casa unor oameni și să-și imagineze o noapte trăind acolo, în acele condiții, cu cei mai dragi oameni din familia lui, l-a făcut să înțeleagă cât de mare e problema și cât de neputincios e uneori să facă bine.

După vreo cinci-șase episoade intri într-un fel de rol de mercenar, spune el: știi că ai o casă de făcut, indiferent de povestea familiei. Dar unele cazuri te trezesc. Cu o săptămână înainte de interviu, povestea unei familii l-a făcut să se simtă ca la începutul sezonului. Seara ajunge acasă, își vede copilul sănătos, iese pe balcon, și atunci vin toate gândurile pe care le-a ținut deoparte peste zi. E o muncă mai mult psihică decât fizică.

Visul lui, mărturisit fără ezitare, e legat tot de asta:

Visul meu este să pot să fac proiecte sociale care să fie marcante și în zona de arhitectură și de design.

Un exemplu dat de el: un centru pentru refugiați care să arate spectaculos ca arhitectură. Între timp, recunoaște că nu-i plac majoritatea proiectelor proprii, pentru că găsește mereu ceva ce putea fi mai bine. Acasă, stilul e dictat de fiul lui, care scosese deja plintele și prizele. Amenajarea e a soției lui, „mai arhitect” decât el, cum spune râzând. La întrebarea despre succes, a răspuns așa:

Cred că am succes pentru că sunt un om fericit.

Pe winwin.fit am adus Hanoracul Sport WIN și șapca WIN, două piese simple, de purtat zi de zi, inclusiv pe șantier.

Tu cum ai descrie stilul casei tale? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.