Mergi la conținut

Coș de cumpărături

Coșul tău este gol

Sandra Izbașa, campioană olimpică la gimnastică, în interviul cu Lorena Buhnici

Articol: Sandra Izbașa despre gimnastică, accidentare și viața după sport

Podcast

Sandra Izbașa despre gimnastică, accidentare și viața după sport

După ce s-a retras din gimnastică, Sandra Izbașa a primit de la armată șase luni libere, în care să facă ce își dorește. A dormit. Se trezea, stătea puțin și iar se punea să doarmă, până când a crezut că are o problemă. Mama ei i-a spus că e normal, corpul are nevoie de odihnă.

Sandra a fost campioană mondială și campioană olimpică la Beijing, în 2008, apoi din nou în 2012, la un alt aparat. Când am stat de vorbă, în 2017, era locotenent în armată, antrena fetițe de cinci-șapte ani la clubul Steaua și prezentase trei luni știrile sportive la TVR2. Am vorbit despre gimnastica românească, despre accidentarea dinaintea celei de-a doua medalii olimpice și despre viața de după, pe care a început-o, cum spune ea, ieșind dintr-un glob de sticlă.

De ce a rămas în urmă gimnastica românească

La Steaua rămăsese cu 12 fetițe care voiau să facă performanță. Pentru că de pe la 12 ani începe munca serioasă, încerca să le obișnuiască devreme cu presiunea: le dădea zece roți de făcut pe bârnă, apoi le oprea și anunța una „de control”. Se uita și la metodele din afară, ca să aducă înapoi stilul frumos cu care România fusese în top.

Explicația ei e simplă. Ceilalți ne-au studiat, au investit foarte mult, 25 de ani, și au ajuns mult înainte, în timp ce noi am rămas cam pe loc. La Deva, alimentația devenise mult mai bogată decât pe vremea ei, dar copiii erau mai sensibili, se concentrau greu zile la rând și uneori voiau acasă. Lotului i-ar fi trebuit o echipă completă și constantă, cu nutriționist, medic, kinetoterapeut și maseur, lucru care nu a existat nici pe vremea ei. La competiții se găsea mereu o formulă completă, dar progresul se face la antrenamente.

Cealaltă parte a problemei începe la școală. Sandra își amintea că, pe vremea ei, avea sport patru zile din cinci. Când a mers în școlile din jurul clubului pentru o selecție, a găsit câțiva copii pe bancă, cu scutire, pentru că nu aveau chef. Învățătoarele se temeau că sportul îi va lua de la învățat și că se vor accidenta. Ea le-a răspuns: „mă vedeți pe mine că sunt accidentată sau că am rămas în urmă cu școala?” Când am întrebat-o de ce nu câte o oră de sport în fiecare zi, mi-a răspuns că ar fi ideal. Despre școala de gimnastică de la Deva mi-a povestit și Anca Bucur, care a dat examen acolo la șapte ani și jumătate, aici.

Șapte kilograme în plus și a doua medalie olimpică

Pe la 19-20 de ani, în jurul Jocurilor Olimpice de la Beijing, corpul ei s-a schimbat. „Nu eram grasă, ci multă”, mi-a spus. Avea vreo șapte kilograme în plus. Sună puțin, dar într-un sport în care te desprinzi de la sol la vreo trei metri contează și 500 de grame, pentru că la aterizare suferă articulațiile.

Antrenorii încercau să-i facă un meniu cu care să slăbească, iar ea mânca pe ascuns, pentru că îi era foame. Spre finalul lui 2009 a venit accidentarea: i s-a rupt tendonul chiar la bătaie, s-a desprins la un metru și jumătate în loc de trei și la aterizare și-a făcut o dublă fractură la mâna stângă. A urmat o perioadă în care n-a putut vorbi cu nimeni și a slăbit brusc șapte kilograme sau mai mult, după șoc și o depresie.

Din iunie 2010 a reluat antrenamentele serioase, cu alți antrenori. E foarte greu, spune ea, să lucrezi cu un sportiv de 20 de ani, pe care nu-l mai poți păcăli ușor, dar noua echipă a reușit, iar în 2012 a devenit din nou campioană olimpică. Colegele aveau superstiții, de exemplu să nu-ți pui șosetele pe masă, că te accidentezi, dar ea a încercat să nu se lege de ele. Înainte de concurs intra în bula ei și citea. Calmul și-l păstra cu greu. Mi-a spus că și în trafic, când o enervează cineva, se gândește la competiții.

acele competiții nu vin când ai tu chef, vin când sunt programate și trebuie să lucrezi foarte mult aici, ca să poți să fii în forma maximă

Ce vine după ce nu mai ai antrenament în fiecare dimineață

Dimineața se trezea cu senzația că trebuie să meargă la antrenament și abia apoi își amintea că e liberă. Se așteptase ca viața de după să fie frumoasă, cu călătorii, dar i-a fost foarte greu să se obișnuiască fără antrenamentele zilnice și, mai ales, cu lumea. Nu era sălbatică, era retrasă. La facultate, printre mulți colegi, se sufoca, așa că a lucrat mult pe partea psihică. Venea, la urma urmei, după doi ani și jumătate la Onești, cinci ani și jumătate la Deva și trei ani la Izvorani. Părinții au fost și au rămas alături de ea și au ajutat-o să ducă facultatea la capăt.

Mișcarea a rămas, doar că alta. După 20 de ani de sport, făcea mai ales stretching, plus câteva exerciții de forță, cam 20 de minute la două-trei zile, iar cel mai mult îi plăcea să se miște prin dans. Dacă se oprea de tot, începeau s-o doară toate încheieturile. Făcuse sport de la patru ani, iar corpul ei se obișnuise cu aceeași rutină. Ana Georgescu, care a intrat și ea într-o sală de gimnastică la patru ani, a ajuns după gimnastică la Zumba, iar despre asta am vorbit aici.

Cele trei luni la știrile sportive de la TVR2 au fost un test pentru ea și i-au plăcut atât de mult încât ar fi repetat experiența. A auzit și reproșul că vrea să ia pâinea altcuiva. Răspunsul ei a fost că e loc pentru toată lumea și că, după ce a făcut sport de la patru ani, vrea să vadă și ce altceva i se potrivește: „Lăsați-mă acum să-mi descopăr alte calități.” Gimnastica, spune, i s-a potrivit ca o mănușă. Dacă ar fi ales alt sport, probabil ar fi fost handbalul, pe care l-a jucat doi ani la școală, până când, la 12 ani, a plecat la lot.

De ce n-a avut niciodată un idol

Când i s-a luat primul interviu, a fost întrebată cine e idolul ei, iar cine o întreba se aștepta să audă numele Nadiei Comăneci.

o respect pe Nadia Comăneci, jos pălăria pentru tot ce a făcut pentru țara noastră, dar eu vreau să devin propriul meu idol.

Ideea a rămas cu ea: să ia de la fiecare om ce are mai bun și să se construiască pe ea. Consideră că are succes, cu momente în care lucrurile nu ies cum își dorește și la care lucrează, pentru că „dacă îți dorești ceva și mergi chitit pe acel obiectiv, nu ai cum să nu-l atingi”. Și, pentru cineva care s-a dat peste cap toată viața, are o frică neașteptată: înălțimea de peste trei metri. Ne mai văzuserăm cu câțiva ani înainte, iar de data asta am găsit-o foarte prezentă, foarte conectată și dornică de multe.

Pe winwin.fit am adus colanții lungi WIN Prince și bustiera scurtă WIN Prince, pentru stretching, dans sau un antrenament scurt acasă.

Tu câte ore de sport aveai pe săptămână la școală și ce ți-a rămas din ele? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.

Dacă te-a interesat partea despre Jocurile Olimpice de la Beijing, am stat de vorbă și cu Ana Maria Brânză, vicecampioană olimpică la spadă tot la Beijing, în 2008, pentru care scrima e un șah în mișcare. Despre ce construiești după vârful unui sport mi-a povestit Valeria Răcilă van Groningen, campioană olimpică la canotaj și fondatoarea Maraton București, iar despre Wimbledon și motivație, Horia Tecău, care a fost numărul unu mondial la dublu.

Despre sală și curajul de a o lua de la capăt am vorbit și cu Ioana Dumitrache.

Lasă un comentariu

Acest site este protejat de hCaptcha și hCaptcha. Se aplică Politica de confidențialitate și Condițiile de furnizare a serviciului.

Toate comentariile sunt moderate înainte de a fi publicate.

Vezi mai multe articole

Arhitectul Omid Ghannadi, prezentator Visuri la cheie, în interviul cu Lorena Buhnici
Lifestyle

Omid Ghannadi despre design, București și Visuri la cheie

Omid Ghannadi a venit din Iran în România la 14 ani, a făcut echitație de performanță și a ajuns arhitect și prezentator Visuri la cheie. Am vorbit în 2017 despre design, oraș și despre cât de greu...

Citește mai mult
Irina Rimes, cântăreață Quantum Music, în interviul cu Lorena Buhnici despre Visele și compoziție
Cultură

Irina Rimes despre Visele, tăcere pe scenă și Quantum Music

Irina Rimes a venit în București de la Chișinău fără nimic sigur și a ajuns să compună pentru alți artiști. Am vorbit despre Visele, Quantum Music, concertele din sufragerie și liniștea de dinainte...

Citește mai mult