Patrizia Paglieri despre restaurant, garderoba neagră și melci

Patrizia Paglieri are clienți pe care i-a cunoscut proaspăt logodiți, apoi căsătoriți, apoi însărcinați, și care acum vin la ea cu copiii. Asta se întâmplă când ții un restaurant de vreo 18 ani. Am stat de vorbă în toamna lui 2016, când Patrizia, fost jurat MasterChef, era chef și acționar la restaurantul Poesia.

Mi-am dorit să-mi spună din nou povestea venirii ei în România, chiar dacă, zice ea, a povestit-o de o sută de ori. Mi se pare o viață ca de film și voiam s-o auzi și tu. Am vorbit și despre diferența dintre italience și românce, despre de ce poartă aproape numai negru și despre singura mâncare pe care n-a putut s-o pună niciodată în gură.

Un restaurant pornit într-o casă de la Buftea

Patrizia a venit în România în 1993, după ce divorțase în Italia. Părinții ei erau deja aici, tatăl ei lucra de o viață în cazinouri și conducea unul în București. A venit să stea câteva săptămâni cu ei și a rămas. Mama ei avusese un restaurant la Sanremo, așa că au zis să încerce și aici. Au deschis un restaurant într-o casă de la Buftea, care nu fusese gândită pentru asta, ci pentru o familie. A început cu două, trei mese.

Bucătăria era o bucătărie de casă și găteau doar ea și mama ei, așa că nu serveau mulți oameni pe zi, și doar seara. Dimineața mergeau la cumpărături. Singura dată când s-a gândit serios să se întoarcă în Italia a fost după 2008, când clienții n-au mai venit și n-a înțeles de ce, până și-a dat seama că era o criză pentru toată lumea. Fiul ei n-a vrut să plece, așa că au rămas și au repornit totul.

La momentul interviului avea o asociere nouă, cu doi oameni pe care îi știa de mulți ani, iar Poesia începuse să meargă foarte bine. Numele vine, mi-a explicat, de la unul dintre asociați, care scrie poezie.

De ce poartă aproape numai negru

Garderoba Patriziei e aproape toată neagră și are o explicație foarte practică. La Buftea gătea în bucătărie și apoi ieșea în sală, la clienți. La început se îmbrăca și în alb, dar când îi sărea sos pe haine îi era rușine să iasă așa. Pe negru, o pată se vede mai puțin și rămâi decentă în fața oamenilor. Așa că a început să cumpere negru și a rămas cu el, din comoditate. Nu iese la petreceri, viața ei e restaurantul, care se termină la unu sau două noaptea.

Nu iese nici la cină în altă parte, pentru că seara, între 7 și 10, e exact ora la care vin clienții, iar unii o întreabă unde e dacă nu o găsesc acolo.

Și atunci lipsesc de la restaurante numai dacă sunt plecata cu avion și atunci clienții nu se supera.

Am vorbit și despre stil. Patrizia crede că, între 18 și 25 de ani, româncele sunt mult mai frumoase decât italiencele, dar că după 40 de ani lucrurile se inversează, pentru că în Italia stilul de viață, mâncarea și grija de tine continuă și după ce faci copii. Iar lumea de la un mall din București i s-a părut mult mai elegantă și mai cochetă decât cea dintr-un mall obișnuit din Liguria.

Melcii bunicii din Sanremo

Pe Patrizia o îngrașă, zice ea, orice: dacă se uită la un tort, a pus un kilogram. Și îi place exact ce nu trebuie, paste, mezeluri, sarmale, tot ce e gustos, gătit, cu sos. Mănâncă orice, în afară de miel. Și de melci.

Povestea melcilor vine din copilărie, de la bunica ei din Sanremo, care avea grădină și era specialistă în melci. După ploaie, o lua pe Patrizia cu o pungă să-i adune. Bunica o învăța să ia doar melcii cu căsuța închisă, să facă un nod la pungă, dar nu prea strâns, ca să nu se sufoce. Apoi îi arunca pe toți într-o oală mare, iar Patrizia se uita la ei cum ies din oală cu antenele afară. De atunci n-a mai putut să mănânce melci.

Tot de la bunica i-a rămas și ticul verbal, poverino, pe care îl spune tuturor cu drag, deși unii români îl iau drept jignire. Iar dimineața, înainte de orice site, sună la bucătărie să vadă dacă au venit toți bucătarii, pentru că sunt puțini și mereu îi e frică să nu lipsească vreunul.

Când am întrebat-o ce vrea să facă atunci când va fi mare, a râs și mi-a spus că singurul lucru pe care și-l dorește e să muncească. Pensia i se pare deprimantă. Își imaginează ceva ca în restaurantele de familie din Italia, unde bunica e încă acolo, în spate, și taie șunca, activă și cu mintea la locul ei.

Despre gătit, restaurante și mâncarea care adună oamenii la aceeași masă am mai vorbit cu Cristina Mazilu, aici, și cu Miruna Lica, Foodiva, aici.

Pe winwin.fit am adus și crema proteică tartinabilă cu gianduia, de la Wana, o cremă cu cacao și alune, și Hanoracul Sport WIN, o piesă simplă de purtat zi de zi.

Tu ai o mâncare pe care n-ai putut s-o mănânci niciodată, din cauza unei amintiri din copilărie? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.