Adina Horga despre grădinița în natură și copiii de azi

Prima grădiniță a Adinei Horga a fost chiar casa în care locuia, la Arad. Ca s-o deschidă, a vândut bijuteriile primite de la mama ei, mașina și colecția de DVD-uri a fostului soț. Investiția a fost de șase mii de euro, în 2010. Totul pornise de la o frază a fostei ei șefe, care îi spusese că va fi mereu un angajat și nimic mai mult.

Când am înregistrat interviul, Adina se mutase la București de doi ani și conducea Grădinița Bergman, o grădiniță construită în jurul legăturii copilului cu natura. Tocmai începuse anul școlar, cu mulți copii emoționați și părinți și mai emoționați. Am vrut să înțeleg cum arată o zi în care copiii de trei ani merg în pădure și de ce acolo nu intră deloc tehnologia.

De ce a ales grădinița, nu școala

Adina e educatoare și profesoară de română și engleză, dar după facultate a ales sistemul preșcolar. Perioada de la 0 la 7 ani i se pare cea mai importantă și cea în care un educator poate lăsa cea mai puternică amprentă. În practica de la stat a simțit că metodele ei nu sunt acceptate, pentru că nu a fost niciodată educatoarea care stă la catedră și le povestește copiilor cât de multe știe ea.

Pentru ea, grădinița nu e o afacere în sensul obișnuit. Vrea să trăiască decent, dar dacă simte că o clasă trebuie schimbată pentru copii, o schimbă, fără să calculeze în cât timp se amortizează. De aceea a ales să conducă singură, după o colaborare care nu a mers.

Până la urmă, cred că sistemul preșcolar ar trebui să se reducă la atât, să sădim în copil această dorință de a cunoaște și curiozitatea lui.

Pădurea, frunzele și minus zece grade

Modelul vine din nordul Europei, pornit de danezi, iar copiii petrec foarte mult timp afară. Prima mea întrebare a fost dacă ies și la minus 15 grade. Sub minus 10, nu, mi-a spus Adina. Copiii mici nu se pot mișca destul cât să se încălzească, iar dacă le e frig sau foame într-un loc, nu mai vor să se întoarcă acolo. Și scopul e tocmai să le placă pădurea.

Acolo îmbrățișează copacii și întreabă ce e ciuperca sau mușchiul de pe scoarță. Educatorii caută răspunsuri împreună cu ei și îi întreabă ce i-a făcut să înceapă o activitate din proprie inițiativă. Unii copii nu se adaptează: o fetiță îi spunea tatălui, pe hol, că ea nu vrea la pădure, ea vrea în București. Alții se feresc să bage mâinile în pământ. Cea mai mare bucurie a fost în prima toamnă, când un copil a pornit o bătaie cu frunze uscate. De atunci, e tradiție.

Copiii din București îi par mai agitați decât cei din Arad, pentru că orașul e mai zgomotos, dar și mai curioși și mai repede adaptabili. Cea mai mare provocare e empatia. Tehnologie în grădiniță nu folosesc deloc. Adina spune că nu e împotriva ei, dar știe că, odată ieșiți pe ușă, copiii o primesc oricum, iar ea recunoaște că și ea le dă telefonul în mașină.

Emoțiile urâte au și ele loc

Despre adaptarea la grădiniță spune că totul pornește de la părinte. Ce simte părintele se așază în copil, iar dacă e împăcat cu faptul că acesta își deschide aripile, adaptarea e mult mai ușoară. Copiilor trebuie să le povestești ce urmează, chiar dacă încă nu vorbesc.

Știi, avem această pretenție de la oamenii ăștia mici să fie în permanență cu zâmbetul pe buze, plin de voioșie și veselie.

Copiii au momente bune și mai puțin bune, ca noi, iar cu cât vorbim mai mult despre ele, cu atât le asumă mai bine. Mi-a plăcut și sinceritatea cu care vorbește despre iubirea de părinte: nu îți iubești copilul la o oră după ce l-ai născut, ci îl cunoști în timp, și e în regulă să nu-ți placă tot la el. Acasă, cu fiul ei, cel mai mult se joacă de-a v-ați ascunselea și se uită împreună la filme, ca apoi să le discute. Nu a vrut niciodată să-i fie educatoare. Despre o școală care te învață să înveți am vorbit și cu Richard Joannides, aici, iar despre tabere și curajul de a încerca, cu Melania Medeleanu, aici.

Vara, spune Adina, e a ei. Merge la munte și la mare, dansează, iar în rest citește mult și vorbește cu psihologi și educatori din afara țării. Organizau și tabere la Măgura, unde copiii participau la gătit și învățau să închidă poarta ca să nu fugă oile. Iar ce n-ar trebui să spună o femeie despre ea niciodată e că nu e frumoasă.

Pe winwin.fit am adus Hanoracul Sport WIN, o piesă de purtat zi de zi, inclusiv la plimbările de toamnă, și șosetele WIN, în nuanța roșie.

Tu cât timp petreci afară cu copilul tău într-o săptămână obișnuită? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube.