Maria Desmirean despre cărți, lectură și editura Curtea Veche

Există carte scumpă și proastă, și carte ieftină și bună. Maria Desmirean mi-a spus asta fără ezitare, cu ochiul cuiva care nu se uită doar la conținut, ci și la redactare, la punerea în pagină, la hârtie și la copertă. Și, da, recunoaște că o miroase, ca toți cei care iubesc cărțile de mici.

Maria lucra la editura Curtea Veche și nu trecuse încă de 30 de ani când am stat de vorbă, la începutul lui 2017. Am vrut conversația asta pentru o întrebare care mă frământă de mult: cum îi convingi pe oameni să citească mai mult? Răspunsul ei a fost mai realist decât mă așteptam și a pornit de la copii.

De ce au ales să meargă la copii

La editură se înființase o divizie care se ocupa de partea de responsabilitate socială. La început mergeau în satele și în zonele defavorizate, unde copiii nu aveau acces la cărți. Apoi și-au dat seama că problema e mult mai largă și că se întâmplă și în orașele medii și mari: mulți copii n-au avut niciodată obiceiul lecturii. Așa că mergeau, vorbeau cu ei despre cărți, le dădeau cărți și înființau, cu voluntarii, cluburi de lectură.

Maria spune că pentru unii dintre acești copii întâlnirea era evenimentul vieții lor. Mi-a povestit de copii de 14 ani dintr-un sat aflat la 30 de kilometri de Iași, care nu fuseseră niciodată la Iași și care își doreau cel mai mult să intre într-o librărie sau să cunoască un autor. Despre donațiile de carte avea o părere clară: nu e vorba să golești depozitul în scop de PR, ci să construiești programe de lectură care să le placă copiilor și să aibă rezultat. Dacă nu au rezultat, reevaluează și corectează.

Pentru ea, cititul e un antrenament pentru minte. A pomenit și studii care arată, spune ea, că la copiii care citesc de mici creierul se dezvoltă altfel. Și de aceea au ales copiii: e mult mai ușor să construiești un obicei la o vârstă mică decât la 40 sau 50 de ani.

eu tot timpul compar igiena asta corporală cu o igienă mentală

Ciuleandra, Hesse și cartea polițistului de pe Facebook

Maria s-a născut la Cluj și spune că a venit la București cu sentimentul că e mai mică, mai modestă, inferioară. Ce a ajutat-o cel mai mult au fost oamenii: mentori buni, care au crezut în ea și i-au dat credit înainte să și-l dea singură. Speră să facă la rândul ei la fel pentru alții.

Clicul cu cititul l-a avut la Ciuleandra lui Rebreanu. Până atunci citea cărți Disney și povești, dar după Ciuleandra a auzit melodia în cap mult timp și a pus imediat mâna pe următoarea carte. În adolescență a fost înnebunită după Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hesse, pe care l-a recitit de mai multe ori.

Am vorbit și despre cartea lui Marian Godină, pe care o cumpărasem și eu. Mi-a povestit că, la început, toată lumea le-a închis ușile, nimeni nu voia să le dea spațiu pentru lansare, iar unii apropiați ai editurii râdeau de ideea unei cărți scrise de un polițist de pe Facebook. Ei au văzut în ea un gest de implicare civică și au mizat pe asta. Un coleg îl pomenise într-o ședință de vânzări, apoi un autor, iar Maria a cerut numărul lui de telefon. Inițial el a zis nu. Ea a insistat.

Disciplina, mai mult decât inspirația

Editura primea câteva sute, chiar mii de manuscrise pe an, dar Maria observa o scădere a calității, mai ales la cei tineri, care trimit texte nelucrate, fără să verifice greșelile și fără răbdare. Autori români buni sunt, crede ea, dar puțini. Când au căutat scriitori pentru cărți de copii, le-a fost foarte greu să găsească pe cineva care să știe să povestească pentru un copil.

e nevoie de foarte foarte multă disciplină e nevoie de mult mai puțină inspirație și talent

Marii autori, spune ea, sunt în mare parte oameni foarte ordonați, cu tabieturi și cu un program de scris, fie dimineața, fie noaptea. Iar multe cărți foarte bune rămân necunoscute pur și simplu pentru că n-au avut marketing în spate. Despre scris și despre drumul spre o carte am mai stat de vorbă cu Raluca Kișescu, aici, și cu Sanda Nicola, aici.

Mi-a povestit și despre o revistă în limba engleză, despre modă, artă și industrii creative din Estul Europei, pe care o făcuse cu un grup de prieteni și care ajunsese să fie distribuită până la New York și Tokyo. Mecanismul de presă din afară era greoi și n-au putut ține ritmul, așa că fiecare a plecat pe drumul lui. Probleme de conținut, spune ea, n-au avut niciodată.

La întrebările scurte a spus că nu ar interzice telefoanele nicăieri, pentru că omul trebuie să fie capabil să se disciplineze singur, că dă unfollow celor care susțin altceva decât ea fără argumente și că în casă trebuie să fie mereu lumină și aer. Când am întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va fi mare, a răspuns că editor de carte, adică exact ce era. Iar succesul, pentru ea, înseamnă mulțumire cu ceea ce faci.

Pentru serile cu o carte bună, pe winwin.fit am adus hanoracul sport WIN, din bumbac, și elasticul de păr WIN din mătase, în nuanța ivoire.

Tu ce carte ți-a dat clicul cititului? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.