Cristian Șimonca (Otravă) despre blog, București și teatru

O vreme, cei care citeau Blogu lu' Otravă nu știau cine îl scrie. Cristian Șimonca nu se asocia public cu blogul, iar eu i-am spus în interviu că, din punctul meu de vedere, misterul ăla fusese o strategie genială. El mi-a spus că n-a gândit-o ca pe o strategie: pur și simplu nu-i place să fie în centrul atenției.

Am stat de vorbă în 2017. Cristi începuse la Mediafax, trecuse pe la Sport.ro și lucrase la Pro TV din 2005 până în 2015. Blogul îl avea de prin 2006, pornit ca o glumă pe Blogspot, și îl luase în serios abia prin 2011-2012. Auzisem de la mai mulți oameni din jurul meu că Otravă știe Bucureștiul, iar eu, când voiam să aflu de un loc nou, mă uitam întâi la el, să văd dacă fusese acolo.

Am vorbit despre oraș, despre copilăria petrecută prin teatre și despre filmul românesc. Iar la întrebarea dacă are succes mi-a răspuns cu un singur cuvânt: nu. Explicația a venit imediat după.

Un blog pornit în glumă, care a ajuns ghid de oraș

La început, blogul era mai personal. Cristi scria despre ce trăia pe moment, pe vremea când era, cum spune el, „puști, entuziast, tânăr”. Cu timpul a devenit un blog despre București, despre călătorii și despre filme, teatru și concerte, doar lucruri care chiar îi plac. Nu-și dorise să ajungă un fel de ghid al orașului. S-a gândit doar ce i-ar plăcea să găsească la cineva pe care l-ar urmări și a făcut exact asta.

Dar dacă am fost într-un loc mișto, de ce să nu spun că am fost în locul ăla mișto?

Așa și-a făcut un public. Oamenii îl sunau înainte de un drum, cum a făcut unul care mergea trei zile la Cluj, iar după aceea veneau și cu feedback, uneori cu „nu era ce trebuie acolo”. La momentul interviului se știa cine e Otravă, iar mie mi se părea mult mai relaxat și mai prezent decât în perioada misterului.

Facebook i se părea un loc de joacă, în care creșteai organic o vreme, până când s-a pus un gărduleț și a venit boost-ul. Și după blog? Video, credea el, cu puștii de 12-13 ani care vorbesc lejer la cameră. Am vorbit și despre un clip în care un băiat își prezenta penarul și pe care îl văzuseră vreo 100.000 de oameni. Nu credea însă că toată lumea o să se mute la ei.

Sunt sigur că nu va exista moartea cititului, la un moment dat.

Credea și într-un print premium, pe care să-l plătești doar pentru plăcerea de a citi. Despre print și reviste am vorbit mai pe larg cu Roxana Voloșeniuc, aici.

Bucureștiul la care se întoarce mereu cu plăcere

Cristi pleca des din țară și totuși Bucureștiul era locul în care se întorcea de fiecare dată cu cea mai mare plăcere. Recunoaște că orașul pare gri când revii, dar trece peste momentul ăla. Dacă ar avea puterea, ar recondiționa casele vechi și frumoase, lucru pe care îl vedea deja început, și ar rezolva traficul, pentru care e nevoie de un plan urbanistic. Despre casele Bucureștiului am vorbit cu arhitecta Alina Vîlcu, aici.

Cu oamenii e cel mai greu. Îi respecta foarte tare pe cei care lucrează cu publicul, la un ghișeu, unde vine cineva înjurat în trafic și își descarcă frustrarea pe tine. Îl enerva însă tare clasa politică. Fusese în Piața Victoriei chiar din prima zi, printre primii zece oameni ajunși acolo, dar nu vedea o opoziție reală și nici oameni noi în care să aibă încredere.

Copilăria prin turnee și filmul românesc la care mergi știind de ce

Cristi e fiu de actor și a crescut în teatru. Mergea cu tatăl lui în turnee, cu autobuzul, și stătea și trei luni la mare, pe vremea când se juca teatru pe litoral. Când a venit momentul facultății, singurul sfat al tatălui a fost să nu mai fie încă un actor în familie care să moară de foame. Eu i-am spus că nu e târziu, dar el recunoaște că are foarte mare trac și că pe scenă nu se simte în largul lui.

La teatru mergea săptămânal, cât de des putea. Avea mulți prieteni actori și de vreo trei-patru ani încerca să promoveze proiectele lor, fiecare piesă sau film în care credea, oricât de mic, pentru că dacă vine un singur om dintre cei care citesc, e aur. Cu vreo doi-trei ani înainte de interviu, la un film românesc, femeia de la intrare l-a avertizat că e film românesc. Răspunsul lui a fost „Da, știu, că de-aia am venit”.

Am vorbit și despre filmele românești care încă arată ca în anii '90, până la apartamentul vechi și cămașa cu pulover deasupra. Cristi credea că s-ar putea să existe o Românie paralelă: dacă intri într-o casă dintr-un cartier din București, s-ar putea să arate exact ca în film. Ne-am oprit și la lipsa comediilor românești. #Selfie și Două lozuri au arătat că lumea vrea să meargă la o comedie. Despre #Selfie am vorbit cu Olimpia Melinte, aici. Și despre filmele făcute pentru festivaluri, cu povești din comunism care îi pot șoca pe străini, dar pe noi nu, pentru că le-am auzit de la părinți.

De ce mi-a spus că nu are succes

Cristi se declara un mare luptător împotriva oamenilor care stau tot timpul cu telefonul în mână. Văzuse pe o terasă tineri care stăteau față în față și vorbeau între ei pe un grup de WhatsApp. Despre viața lui personală vorbea doar cu prietenii. Banii, familia și lucrurile foarte personale nu credea că interesează pe altcineva.

La întrebarea despre succes, după acel „nu” rapid, s-a întrebat ce înseamnă, de fapt. Pentru el e mesajul de la cineva care îi mulțumește pentru o recomandare: a mers la o piesă, într-un loc sau chiar în Italia exact pe unde scrisese el, și i-a plăcut. Asta i se părea suficient.

Pe winwin.fit am adus hanoracul Sport WIN și șosetele WIN albastre, două piese simple, de purtat zi de zi, inclusiv la plimbările prin oraș.

Tu pe cine întrebi când vrei să afli de un loc nou în orașul tău? Mi-ar plăcea să-mi scrii. Iar dacă vrei să asculți și alte conversații ca asta, le găsești pe canalul meu de YouTube și în format podcast.